„Prezenta foarte dinamica a doamnei Paulina Popa in viata literara, ca animatoare culturala, patroana de editura si fondatoare de revista, a creat, se pare, si impresia ca este o poetesa de o productivitate iesita din comun. Daca privim insa lucrurile de aproape, constatam ca, de la debutul din 1991 pana azi, a publicat nu mai mult de noua titluri printre care se afla si o culegere retrospectiva. Ceea ce nu depaseste catusi de putin normalul pentru un artist la varsta deplinei maturitati si forte creatoare. De altfel, prolificitatea nici nu are vreo relevanta in plan axiologic: exista poeti genialoizi cu un singur volum, dupa cum si nulitati patente pe care nu le incape raftul. Dincolo de talent sau, ca sa ne pastram in sistemul de referinte al autoarei, dincolo de harul divin, hotaratoare raman pana la urma o viziune coerenta asupra lumii si creatiei si capacitatea evolutiva a fiecaruia. Conditii indeplinite cu prisosinta de poetesa Paulina Popa. De la debutul de o cuminte acuratete stilistica, aflat sub semnul smerit al religiosului si pana la Ghilotina sinelui a carui aparitie o semnalam acum, ea a evoluat lent dar evident, imbogatindu-si viziunea si expresia cu intruziunile fertile ale spiritului laic, fara a abandona insa vastul si, pentru ea, atat de prielnicul sistem de referinte al misticii crestine. Ne aflam astfel in fata unei poezii care, de la o vreme, a inceput sa fie impovarata de ingandurari si fulgerata de intrebarile, nelinistile si spaimele stresului inerent pasajului dintre doua lumi si milenii. Fara a uita insa nici o clipa ca, totusi, totul e determinat si sta sub veghea si randuiala implacabila a dumnezeirii.
Asa stand lucrurile, e cu atat mai de neinteles situarea poetesei Paulinei Popa in Generatia 80,dupa cum reiese din straiful care brazdeaza cu ostentatie coperta. Fie ca este o ambitie a autoarei, fie ca e o initiativa a editorului, el e deopotriva de neavenit si poetesa va avea de intampinat probabil niste reactii dezagreabile, caci Generatia 80, pe cat de stralucita, pe atat de agresiva si aroganta, convinsa ca literele incep cu ea, nu tolereaza intrusii. Iar doamna Paulina Popa ar putea fi considerata in acest caz o intrusa, fiindca nimic mai strain de Generatia 80 decat poezia 
d-sale. Nu prin varsta biologica, desigur, ci prin tot ce o caracterizeaza ca poetesa, stil si Weltanschauung, Paulina Popa apartine altei familii spirituale. Nu vad nimic artistic infamant in asta. Lumea ar deveni teribil de plicticoasa daca am avea acces doar la un singur gen de poezie. Din fericire insa, Dumnezeu a creat diversitatea pe al carei manos taram fiecare artist isi poate afla un loc fara a se simti mai prejos de ceilalti si fara a jindui la o alta amprenta, prestigioasa dar improprie.
Dovada ca avem de-a face cu o personalitate distincta, care n-are nevoie de nici o inregimentare pentru a-si mentine notorietatea, sta si acest volum al poetesei, Ghilotina sinelui (Ed. Vinea,2000), poate cel mai reprezentativ pentru stadiul la care se afla in clipa de fata si totodata cel mai relevant pentru familia spirituala careia ii apartine cu adevarat. Nu avem in fata o obisnuita culegere de poezii diverse, scrise de-a lungul timpului, ci o carte elaborata, structurata in doua parti. Prima, Umbra lui Dumnezeu ,e un vast poem, o ampla meditatie asupra creatiei artistice si a conditiei poetului, dezvoltata in 39 de secvente si trei, sa le zicem, epiloguri, desi cuvantul nu e tocmai cel potrivit: Lumina incertitudinii, Psalm si Ca o lumanare. Am citat toate aceste titluri deoarece ele sunt semnificative pentru campul stilistic al autoarei. Dupa cum relevant este si titlul celei de a doua parti a cartii, Spaima fericirii, care cuprinde tot ceea ce logica artistica si simtul proportiilor ii interzisesera autoarei sa includa in poemul initial, construit ingenios, cu o unitate realizata „la vedere” prin identitatea ultimului vers al fiecarei secvente cu primul vers al celei urmatoare. Se creeaza astfel o fluenta prielnica urmaririi ideilor si o anume solemnitate lipsita de emfaza, proprie, de altfel, intregii creatii a poetei. Ghilotina sinelui este intr-adevar nu artea cea mai grava a Paulinei Popa-caci grava era si precedenta, Intre tacere si tacere (1998) - ci realizarea ei cea implinita, mai rotunda, mai matura.
Regasim si aici, cum remarca in Prefata criticul Romul Munteanu, „recurenta mare a unor simboluri si metafore” din care se poate izola o veritabila salba de cuvinte- cheie ce capteaza, precum magnetul pilitura, intregul mesaj poetic. Dintre acestea, frecventa cea mai mare o are, poate, cuvantul sinele. Importanta lui in poemele Paulinei Popa releva apetitul autoscopic al acesteia si voluptatea aproape masochista de a se analiza in plin proces de ce capteaza precum magnetul pilitura, intregul mesaj poetic. Dintre acestea, frecventa cea mai mare o are, poate, cuvantul sinele. Importanta lui in poemele Paulinei Popa releva apetitul autoscopic al acesteia si voluptatea aproape masochista de a se analiza in plin proces de creatie. Sinele este universul labirintic si vast al propriului eu, pe care poetesa il strabate scotocindu-i cele mai indepartate cotloane pentru a-i descoperi punctele vulnerabile, virtualitatile si virtutile. „Bine placute sunt strazile ce duc /inspre sine”, spune ea. Si inca: „Imi chem sinele. /El imi raspunde in biserica lui de lemn, /canta psalmi-prin gura lui curge lapte si miere. ”Sinele este un fel de nucleu in jurul caruia aglutineaza toate celelalte cuvinte –cheie:lumina,spaima,poetul,ingerul,sarpele,pasarea,fluturele,padurea,cuvantul.Lumea creatiei este in perceptia poetei o lume pura, un loc sigur de refugiu din fata viiturii imunde a cotidianului: „Dar pe raftul meu cu poeti, /sub falfairea unei aripi, /cine sta sa asculte atatea minciuni/cate se aud in jur, /cine sa aplaude legea mizeriei/ce sta si te ademeneste/ca un ciochine?”…”

GABRIEL PETRIC
O HIPER-GLOSA A LITERATURII ROMANE CONTEMPORANE
(Rev. Semne Emia AN VII -nr.4 (28), 2005 - AN VIII Nr. 1-2 (29,30), 2006

Cartea Paulinei Popa, Rochia nesupunerii ( Emia, Deva, 2001), e subintitulata “jurnal liric”. E, asadar, energia poetica topita in sirul zilelor, o privire in oglinda, reflexie a spiritului care-si iscodeste rostul la limita dintre traire si ratiune, smerenie si revolta, sacru si profan.
Inceputul volumului este viclean. Falsitatea sufletului contemporan – “vremurile comerciale” denuntate in primele versuri – nu e un prilej de satira sau de exhibare hiperrealista postmoderna, ci constituie doar un moment polemic, depasit cu rapiditate catre conturul grav, dramatic, al sinceritatii eului liric. Nu de o poezie a cotidianului vom avea parte, ci de o scrutare a sinelui in tonalitate epopeica, imnica, sacrala.
Cartea intreaga e un triptic, cele trei parti fiind ipostaze metafizice ale unei unice realitati. Citite pe rand, cele trei sectiuni (I.Dupa chipul si asemanarea Domnului Dumnezeului tau; II. Lumanarea trupului arde neastamparata; III. Rochia de carne) trebuie reluate, reconfigurate intr-o perspectiva unica, izomorfa dogmei Sfintei Treimi. Nu sunt trei capitole, ci trei fatete ale aceleiasi realitati ce cutreiera odiseea lirica a poetului scormonitor de sine. Aceasta organizare poematica, aparent dispersata, fragmentata, e, in cele din urma, o cale catre sinele ca monada lirica.
Cu autoironie, autoarea se detaseaza de propria-i persoana, imaginandu-si – ca intr-o “satira duhului meu” – reprosuri pentru ceea ce va construi pe temeiurile propriului cuget. “Ar trebui” sa scrie despre “maladia unui sfarsit de mileniu” sau “despre muzica de mahala”, dar nu acest lucru va reiesi de sub dalta cugetului liric. Ceea ce razbate din Poem e tot o “candoare agresiva” (titlul unui volum anterior), transpusa in cheia “zapezilor incandescente” si a “binecuvantarii singuratatii”. “Rochia de carne” e o imagine dramatica, senzuala si teatrala, simultan, o intalnire intre Eros si Thanatos. Trupul ca masca, acoperitor de suflet, e obstacol, dar si transparenta. E un drum catre adevar, acest din urma cuvant trebuind a fi citit in spirit elin: aletheia, “ceea ce nu se uita”!
Lucesc in volum versuri memorabile, cvasi-oraculare ( “Si lumea devine o imbratisare tarzie”; “te zbati sa nu pierzi tandretea”; “de teama ca ai sa inveti trupul iubirii”; “stai si privesti barbatii secolului plecand la vanatoare”; “in jur este liniste ca-ntr-o fotografie veche”; “iar tu strigi de teama unei intamplari pe care nu o uiti”; “ai vrea sa urli spargand sarea pamantului” s.a.), dar nu ele sustin energia lirica, ci toate la un loc, luate ca un singur POEM urias, simfonic. Treptat, cuvintele tasnesc in metafore revelatoare ( privind “rochia singuratatii”, cea “croita dupa chipul si asemanarea Domnului”, “de carne”, rochia “otravita a tacerii”, “rochia poeziei”…), iar metaforele se deschid intru alegorie. Temeiul “jurnalului liric” e alegoria harului poetic. Poezia vazuta nu ca mestesug literar, ci in spirit holderlinian (“poetic locuieste omul”). Marea arta a scriitoarei e de a imbina infiorari senzuale ce vin dinspre Sburatorul lui Eliade-Radulescu, cu stari de spirit rafinate ce ating acel trup al sufletului pe care-l visa H.Papadat-Bengescu.
“Chipul si asemanarea”, motivele biblice care sustin o buna parte din forta spirituala a poemului, sunt relevari ale dinamicii sinelui. Marci ale fiintei create care se regaseste nu in statism si in pasivitate, ci in activism spiritual, in zbucium creator, ele trebuie privite in viziunea Sfintilor Parinti: chipul e “ceea ce e dat”, asemanarea e “ceea ce trebuie dobandit”. Inspiratia coboratoare si vointa inaltatoare sunt dimensiunile actului creator ce “inventeaza surasul estetic” in asteptarea ingerului ce va apare “in fata unui perete alb”.
Poemul are o structura complexa, fiecare vers final al unei poezii fiind inceputul poeziei urmatoare. Se contureaza astfel o glosa aparte, o hiper-glosa, care invita la citirea textului intr-un chip special. Puse cap la cap, versurile cu care incep poeziile (respectiv cele cu care se termina ele!) contureaza un poem de adancime. Acesta e o autentica holograma a “rochiei nesupunerii”. Procedand in acest fel cu partea a treia a cartii, obtinem urmatorul poem, ce poate fi citit si ca un text de sine statator, dar care, mai intai, trebuie dezvaluit:

“ Inventand surasul estetic
ca-ntr-o lume a nimanui
deschizi usa inainte ca ingerul sa bata
o mana uriasa iti acopera gura
apoi dispare simplu si imperial
acolo unde nu se moare niciodata
lumina ce-ti scrie o cruce-n poem
iti spala fata cu sare
seminte simple cu aroma de cerneala
se face noapte
incarcat cu medalii
soarele inteligent ascuns intr-o idee
inima ta de cristal
mireasa cu valul mortii in sange?
cate o lumanare
in nemarginile unui joc placut
ca si cum ti-ar fi draga
ca pe o fiara care-ti izbeste sangele
negru ca dragostea
o samanta noua
zborul unei idei incandescente
dupa bunul sau plac
pare ca ai uitat tot ce-ai invatat
mana dreapta
“iata cerul deasupra!”
niciodata
ochiul filosofului
ca o catedrala dintr-o alta lume
condamnarea la dragoste
odata cu ingerul ca si cum ai fi vie”
Reflexie a unui neomodernism rafinat, poezia Paulinei Popa isi implineste virtutile lirice doar acolo unde ochiul cititorului are mobilitate comprehensiva si rabdare suficienta in a dezghioca sensurile multiple, ascunse cu dibacie in versurile dispuse dupa logica unui ritual esoteric.

GHEORGHE GRIGURCU: FEMININ VERSUS MASCULIN
(ROMANIA LITERARA, Nr. 40 / 2002)

„…Arena in care evolueaza spectacolul liric al Paulinei Popa este cea, de pururi atractioasa semnificatie, a raporturilor dintre sexe. Cu precizarea ca romantiozitatea, acea duios patetica poezie de album de la care va fi pornit autoarea candva (urmele adolescentine i se mai vad precum florile uscate intre filele unei carti), e inlaturata cu metoda, repudiata cu vointa dobindirii unui orizont „matur”, a unei libertati de miscare ostentative, care sa puna in scena o dezinvoltura a feminitatii in floare. Masculinul si femininul nu mai alcatuiesc reperele unei relatii sentimentale, ci ale uneia meditate „la rece”. Postura cogitabunda inlocuieste fiorul idilic, banalul suspin obstesc, in favoarea unei intentii de afirmare personala, pe „un drum scris cu majuscule”. E la mijloc aspiratia de emancipare a eului feminin care abandoneaza alcovul conventiilor, gineceul cliseelor, dorindu-se conectat la perspectiva unei intelegeri speculative a Erosului, a unei intelectualizari a acestuia. Sau, in termeni mai pretentiosi, am putea vorbi de nazuinta Evei de-a trece de pe pozitia lui anima (sufletul feminin) la acea a lui animus (spiritul masculin). Neindoios, substratul unei atari porniri il reprezinta un impuls al „egalizarii” cu masculinul autoritar, beneficiar al principalelor avantaje moral-sociale, sub regimul patriarhatului, sa recunoastem, inca in buna masura in vigoare. „Simbol al preaputerii”, cum ar zice Macedonski, barbatii se vad receptati cu o admiratie nuantata de ciuda. [...] Sunt notele unui imn inchinat sexului „tare” de catre o femeie care-l slaveste nu in temeiul afectelor sau al senzualitatii, ci, cu o invidie bine temperata, in temeiul raporturilor de putere.
Care ar fi pozitia poeziei in acest duel sexual? Insasi determinarea sa gramaticala o indeamna pe Paulina Popa a si-o anexa, a o socoti un alter ego, sub chipul unei fete pe care o „ajuta” a deveni „sfanta”, adica a accede la transcendenta sui generis pe care o implica arta. Multumita de „ajutorul” primit, Poezia isi capata in asa grad increderea in sine, incat se comporta ca o regina intre „Barbatii Secolului” la a caror proliferare contribuie (aidoma unei regine a albinelor!). Dar autoarea se razgandeste: considera ca poate privi poezia si prin prisma masculina, ca si cum ar tine a ilustra teza potrivit careia barbatul si femeia nu sunt nici integral masculini nici integral feminini. Stand intre barbati, cu o dispozitie indeajuns de critica, ascultandu-i, reflecta totusi la superioritatea conceptului de barbat, sublimat in substantivul masculin „poem”. Tranzitata in „poem”, poezia isi aroga virtutile ambelor sexe, in sensul ca masculinul o nutreste cu materia existentiala, generatoare, iar femininul cu materia contemplativa, receptoare. Rolurile par impartite echitabil, sub semnul nostalgiei masculinului „pur”, pe cat de ravnit, pe atat de neatins. In acelasi mediu al osmozei dintre masculin si feminin, apare imaginea elocventa a poemului care se naste in faptura poetului, asa cum un copil dobandeste fiinta in pantecele matern, spre a fi apoi initiat in viata si dus la biserica, la prima comuniune.
Explicabila, poeta exerseaza pe claviatura unor diverse aproximatii ale poeziei, in figura careia se priveste cochet ca intr-o oglinda. Spre a-i urma jocul, putem constata ca unele reflexe au conotatie masculina, altele una feminina, intr-o fertila intersexualitate. Dintre reverberatiile masculine mentionam abordarea poeziei ca destin, ca ingeniozitate matematic-sahista ori ca instrument soteriologic. De partea cealalta, suntem in masura a spicui destule probe ale feminitatii „consacrate”, afectiv sau chiar biologic iradiante, atestand fondul primordial robust pe care celebrizarea programatica nu-l poate suprima, ci, dimpotriva, pare a scoate, prin contrast, intr-un mai viu relief: intimitatea nocturna, beneficiul caloric al poemului ori efectul sau racoros, rolul sau proteguitor. Adesea prezenta, in pofida cenzurii intelectului usor snob, senzualitatea se densifica intr-o relatare sado-masochista. Dar rebeliunea femininului impotriva masculinului (un soi de luciferism feminin, caci poate fi decelat si un subtext religios al posturii!) nu pare a avea aici sortii unei izbande absolute, reducandu-se la o hartuire mai mult ori mai putin gratioasa, la o suma de ambuscade. In cele din urma, poeta intelege cu intelepciune a-si respecta conditia genitala data, cu atat mai vartos cu cat insasi aceasta din urma include o ambiguitate structurala, in stare a satisface ambele categorii. Intre „osanalele” aduse vietii indeterminate si „cantecele ritualice” dedicate sexului se plaseaza micul Purgatoriu al acestui amplu impact uman care este sexualitatea.”

DAN CRISTEA
( CONVORBIRI LITERARE, Nr. 3/2002)( fragment)

„…Pozitia aceasta, fata de constructia eului prin insusi actul scriptural exprima, fara indoiala, o viziune moderna despre scris si poetica scriiturii, dar lucrurile, la Paulina Popa, capata si alte nuante, legate de modul profund in care poeta simte si gandeste tiparele simbolisticii si retoricii biblice. Nu numai faptul ca poeziei i se atribuie un rol salvator in lume („poezia care ne mantuieste”) este important aici, dar si acela ca poezia e conceputa, in felul expresiei profetice oraculare, ca o „porunca” sine qua non, executata „dupa cum vrea mana care dirijeaza mecanismul”. Mecanism intrinsec al poeziei, dar si mecanism al intregii creatii universale. Poemul devine astfel transcrierea unui mesaj impersonal, semn al unei divinitati ocrotitoare (ingerul, pasarea, sarpele de casa), semnal al destinului divin sau vocea insasi a poeziei, rolul celui care vorbeste in/si prin poem fiind acela al unui oficiant extatic.
Nu numai ca poeta efectueaza gestul de a scrie supunandu-se unei „comenzi implacabile” (se vorbeste aici despre „condamnarea la poezie”), dar se si scrie intr-un fel anume, care nu ar fi mai putin directionat de ceva ce exista dincolo de autoare. Aceasta scrie astfel, pentru „exorcizare”, poemul „populat cu lupi si pasari”, justificandu-se, intr-un fel, metaforele luate din bestiarii sau din domeniul geografiei fizice ori pretinde a oferi „versuri discrete”, desi acestea , cum spune, nu ar fi tocmai caracteristice naturii sale. Daca afirmatia potrivit careia „tot ce scriem ne scrie pe noi” tine de poetica moderna a eului creator care se construieste pe sine, la fel de adevarata ar fi observatia ca Paulina Popa construieste din lirismul sau un soi de mecanism defensiv al eului. Ceea ce se sugereaza adeseori in poeme ar fi faptul ca, prin scrisul lor, s-ar patrunde pe un teritoriu oarecum interzis sensibilitatii si confesiei feminine. Femeii i-ar fi harazit, in lumea autoarei, un cu totul alt rol. Poemele se afirma, nu sunt altceva decat rabufniri de demnitate la suferinte si constrangeri, la care se face aluzie uneori intr-un mod cu mult mai direct decat se pretinde indeobste prin discretia programata a discursului liric.
Poemele sunt, cu alte cuvinte, propria lor oglinda si multe din ele se nasc dintr-un sentiment de razvratire fata de conditia impusa, resimtita aceasta, cu toate constrangerile ei umilitoare, precum o sursa inepuizabila a lirismului. Cu versuri in aceeasi linie de inspiratie, Paulina Popa incepe sa se impuna ca o manuitoare de forta a limbajului aluziv, deprins din familiaritatea cu limbajul biblic dar si desprins din propria natura poetica, apta de a-si controla, pana la un punct de fierbere, „limitele sinelui”, „revolta chinuitoare” in care vietuiesc, uneori, „locuitorii” poemului sau ori „strania asimetrie a sentimentelor de culpabilitate”. Majoritatea metaforelor, precum in cazul poeziei textelor profetice ori psalmice, vin din campul dragostei si sexualitatii. Simbolistica legata de „nunta serpilor” fireste ca nu mai are nevoie de comentarii, vorbind de la sine. In genere, in „pestera fierbinte a poemului”, precum intr-un loc sigur si benefic pentru eul liric, acesta isi permite gesturi de fervoare si extaz, cu adevarat eliberatoare.
Paulina Popa scrie o poezie profund originala despre conditia femeii, despre frustrarile si implinirile acesteia, topind pana la urma tot ceea ce ar putea parea prea excesiv personal intr-un limbaj „sacru” si „multumind Domnului pentru toate”.

CORNEL UNGUREANU

Citesc Referintele critice la ultima poezie a Paulinei Popa: scriu cu neobisnuite elogii comentatori remarcabili de poezie ca Gheorghe Mocuta, Mircea A. Diaconu. Se adauga o postfata a lui Gellu Dorian ( Poezia ca terapie si vindecare) si o lista cu autori care au scris despre autoare, se numara intre ei Romul Munteanu, Octavian Soviany, Ada Cruceanu, Adrian Alui Gheorghe. Trebuie sa spun ca in sertarul meu de redactor al revistei Orizont mai exista un articol de cateva pagini pe care l-am citit cu uimire: era, dintr-o seama de puncte de vedere, tulburator. Era acolo un preaplin de iubire – o exaltare a unui poet ce trecuse de opt decenii. Voi reveni asupra lui, dupa ce voi sublinia ca toate articolele citate mai sus sunt din ultimii trei ani; voi sublinia, iarasi, ca volumele de poezie ale autoarei – cele validate de critica – sunt scrise dupa 1990. Faptul ca volumul Sa inseli moartea cu vorbe de dragoste apare in colectia La steaua. Poeti optzecisti mi se pare... cum sa spun? un abuz? un artificiu editorial? o incercare de a adauga arsenalului optzecist inca o gura de tun? Nici accentele nesfarsite asupra feminitatii ofensive, asupra sexualitatii incendiare din poezia Paulinei Popa nu mi se par prea nimerite: sexualitate incendiara poate fi descoperita in poeziile Alenei Durbaca, nu in lirica oraculara, cu accente crestine, a Paulinei Popa. Mai degraba Cantarea cantarilor decat confesiune despletita si mai degraba ritualuri ale purificarii decat acuplari violente putem descoperi in aceste versuri care nu incearca o evadare din lumea buna a traditiilor. Dimpotriva, li se supune cu o stranie voluptate. Sigur ca vom descoperi in ultimele volume, cele care o aseaza pe orbita autorilor validabili (consacrati, nu-i asa) substitutii care pot lasa impresia unor inregimentari in lirica impudica a postdecembristelor care au facut, in ultima vreme, moda. Paulina Popa crede in literatura, in cititor si devotamentul ei fata de poezie, fata de cel care ii recunoaste rangul poetic, tine de bunul simt al celei ce defineste buna asezare in lume. Traditia, Casa, Credinta nu sunt alungate din discursul liric. Le regasim pretutindeni, izvorand din acel text matricial care e Cantarea cantarilor; din Juramintele de credinta, fidelitate si supunere ale Evului mediu; din odele renasterii catolice, fie cele ale lui Claudel, Peguy sau Dereme:
„ Binecuvantat fii, Stapanul meu!/ Pentru tine, avutiile mele, castelele toate./ Bucura-te!// Si tu imbraci aceleasi vesminte,/ mananci la fel ca oamenii,/ saruti si iubesti asa cum se iubeste./ Ploaia agresiva ce-ti striveste pieptul/ o simt si eu cum se striveste de poem/ Atunci cand ia forma sarpelui casei./ Si cine nu are un sarpe de baza?// Binecuvantat fii Cititorule./ Tu esti oglinda mea./ Bucura-te!”
Binecuvantarile repetate tin de misiunea sacra pe care si-o asuma ea poetesa, preoteasa acestor ritualuri care sacralizeaza lumea.

ROMUL MUNTEANU: O ZI ANIVERSARA

Stiu din propria experienta, ca zilele aniversare nu au toate acelasi efect asupra constiintei noastre. Unele au o rezonanta mai profunda, altele trec aproape neobservate. Dar cand ajungem la varsta de 50 de ani, noi, oameni, avem impresia ca timpul s-a oprit in loc, macar pentru cateva ore. Gandurile alearga inainte si indarat, se invalmasesc, insa privirea increzatoare inainte nu se opreste.
Toate aceste ganduri mi-au trecut prin cap, cand am aflat de la o doamna din provincie, ca poeta Paulina Popa – implineste 50 de ani in luna august.
Este mult, este putin, totul depinde de programul de viata si de nazuintele personale. Nu cunosc amanunte din biografia Paulinei Popa. Vazuta insa de la distanta, ea pare un personaj complex si implinit pe mai multe planuri. Scriitoare cu doua volume d versuri publicate, proprietara unei edituri si a unei cafenele cu intrebuintare literara, autoarea de la poalele cetatii, reprezinta un ferment activ in viata orasului.Sa nu uitam ca, daca in anii cind eram elev la Deva, orasul parea adormit, acum se gaseste intr-o adevarata resurectie culturala a orasului il detine autoarea volumului „Ghilotina sinelui” si prin gazeta pe care o patroneaza, la care scriu intelectuali ce beneficiaza de multa stima.
La 50 de ani, Paulina Popa poate privi indaratul ei cu incredere. Este un personaj realizat, iar poeziile ei s-au bucurat de o buna privire din partea criticii si a cititorilor.
Eu ii urez in continuare o cariera literara fructuoasa si noroc in dificila existenta de manager cultural.
Bucuresti, 27 iulie 2003

VASILE DAN: POEZIA CA PLACERE FLAGELATA

Una dintre noutatile lirice dupa 1989 este explozia poeziei feminine /feministe /erotice, chiar fara pudoare. Traditia pudibonda din literatura noastra, in speta din poezie - care concepea cel mult poemul de dragoste in sens general, abstract, nepersonalizat, cel mult insidios erotic ca in Eminescu, fara detalii care sã scandalizeze, fara limbaj licentios, altfel atat de expresiv in vorbirea curentã, a fost repede spulberatã de noile poetese care au trecut ametitor peste orice inhibitie, tabu sau ipocrizie. S-a fost aprins, parcã, dintr-o datã, lumina peste patul conjugal al romanilor. Poezia eroticã a noilor poetese este una goalã-puscã, explicit senzualã, frustã in limbaj, atatatoare. Inainte de 1989 poetesele erau de douã feluri: „barbate”, cel mult asexuate, precum Ana Blandiana, Angela Marinescu sau Ileana Malancioiu. Poete de idei ce-si repudiau, in numele unei estetici superioare, conditia, fiziologia, potentialul senzual-sugestiv bogat. O feminitate castratã, carevasazicã. A doua categorie, mult mai rarã, era aceea a feminitatii insidioase, cu un libido mereu activ dar tradus doar intr-un limbaj metaforic, epurat de referinte prea clare, stilizat, fara dimensiune eroticã explicitã. Un compromis intre cele precedente si poezia de dragoste barbateascã. E cazul Carolinei Ilica, al Danielei Crãsnaru (cu cele „69 de poezii de dragoste”) sa. Poetele noi depasesc cu gratie si nonsalantã aceasta etapã. Ele isi recupereaza integral feminitatea, fiziologia, limbajul care sã le exprime.

Dintre ele un caz aparte este cel al Paulinei Popa. Erotismul ei indrãznet vine pe un fond polemic, chiar de revoltã. Dar nu fatã de traditia pudibondã a literaturii noastre si mentalitatii mai generale romanesti. Ci fata de imperativul, interdictia, sanctiunea religioasã. Din aceastã tensiune, dintre canonul mereu restrictiv, punitiv chiar al practicii crestine - sã-i zicem ortodoxe - si o eliberare prin simturi, prin placere, prin trup, prin carne („rochia de carne”) se naste particularitatea, sunetul fundamental al poeziei ei. Dumnezeu insusi e o prezentã in iubire: una eliberatoare. O ratiune, prima, de a fi. Iar iubirea, in poezia Paulinei Popa, e, in intelesul ei cel mai senzual, o placere flagelata.

GHEORGHE MOCUTA
(POESIS, Nr. 1-2/2003)

„Solemnitatea rostirii, remarcata de critica, se datoreaza in cea mai mare masura apropierii de coarda religioasa care invaluie discursul intr-o retorica echilibrata, fara dramatismul si spasmele poeticilor de ruptura ale anilor nouazeci. Nesupunerea poetei, capacitatea ei de a contesta este romantica si coboara in intimitatea actului creator. Metafora nesupunerii izvoraste din experienta singuratatii si a fragilitatii unei fiinte supuse tot mai mult rutinei si conventiilor.
Poeta isi construieste poemul pe liniile de forta ale sinelui in timp ce impulsul initial e iscat de „seminte in vuietul sangelui”. Ea nu-si reprima placerea metaforei pe care o multiplica mereu creand o vibratie lirica inrudita cu rugaciunea. Exercitiul propriei revolte si imblanzirea ideilor „impertinente” constituie un mod de a tese in jurul samburelui sacru substanta profana a poemelor: „unde ti-ai ascuns moartea?/ ai invatat-o sa manance mere coapte”. In locul notatiei realiste, combinata cu vizionarul suav sau ironic, poeta prefera poezia serioasa cu propensiune catre viziunea simbolica si alegorica.
Poeta pare constienta de aceasta dependenta si de jocul iluziilor, de reflectarea la infinit a eului in capcanele imaginarului. Constiinta ei oscileaza intre vina si pedeapsa, intre culpabilizarea colectiva si „pedeapsa unei femei singure” si din aceasta tensiune se naste o obsesie, o cautare maniacala a sinelui care continua sa hraneasca si sa provoace in acelasi timp creatia. „Imaginea unui san alaptand” care „inunda poemul/ pe care stai sa-l construiesti” comunica o subtila concurenta care exista intre femeia creator si femeia-procreatoare, constienta de multiplele ispite ale creatiei, dar si de cele ale existentei precare asa cum se reflecta in acest poem. Avalansa de metafore in jurul motivelor amintite precum si discursul arborescent si digresiv lasa impresia unei confesiuni impersonale pe masura ce eul se metamorfozeaza in multiplele-i ipostaze. O confesiune apasatoare si polimorfa care porneste de la datele realului, de la intamplari si amintiri, de la fragmente si cioburi, pentru a cuprinde in vartejul ei chinul iubirii si al singuratatii, al extazului vietii si al iminentei mortii. Este poezia unei experiente provocate, a unei taceri asurzitoare, care in ciclul final, Rochia de carne, ia forme apocaliptice (e drept un apocalips, feminin, matern).”

CONSTANTIN CUBLESAN: POETA CU PARUL AURIU – ROSCAT

Pe la inceputul anilor 90 am fost invitat la o mare sindrofie literara, la Oradea, care a durat trei zile incheiate. M-a surprins numarul mare de necunoscuti (cel putin pentru mine), in majoritate tineri poeti care se purtau in lume cu o aroganta si cu un aplomb epatant, de parca ar fi fost cine stie ce mari personalitati ale scrisului national si universal, care ne faceau hatarul de a onora, cu prezenta lor, colocviile, pe Dumnezeu mai stie pe ce tema. Erau si unii mai trecuti cu varsta, autori a destule carti publicate, cu o activitate literara sustinuta, ce se prelingeau parca prin viata cu o dexteritate cautata anume, ca nu cumva sa deranjeze pe cineva, simtindu-se oarecum vinovati ca trebuisera sa scrie pe vremea socialismului victorios.
Era una din primele manifestari literare de amploare organizate dupa 89 si tot ce se intampla acolo era, din multe puncte de vedere, simptomatic pentru noua viata literara ce se anunta la noi, confuza si nemiloasa, La sfarsit, incheierea a fost de-a dreptul impresionanta prin banchetul organizat in marele salon (de epoca) al Restaurantului Transilvania, adica chiar in buricul targului.
S-a intamplat ca in dupa-amiaza acelei zile sa ma intalnesc cu niste vechi cunostinte oradene si, intinzandu-ne la taclale, am intarziat putin peste ora la care se anuntase deschiderea usilor balului, asa incat, in momentul intrarii mele in salon am avut surpriza sa constat ca nu mai era nici un loc liber la mese, Noroc de ochiul atent si gospodaresc al poetului Ioan Tepelea, starostele acelei reuniuni de pomina, care m-a luat usurel de brat si conducandu-ma spre fundul locantei, m-a mustrat ca pentru o vina nemeritata: „N-am ce-ti face, o sa stai la masa cu doua poete din Deva!”. Si zicand aceasta m-a si dat pe dupa un stalp, unde la masa aranjata, la fel ca toate celelalte, cu tot ce trebuia pe ele, se instalasera. Vadit stinghere, doua din multele participante la colocvii. Am fost prezentat ceremonios, dupa care poetul-gazda a disparut, chemat de alte un milion de treburi. Compania celor doua doamne mi s-a parut, din prima clipa, norocoasa: N-aveam sa suport cine stie ce teorii savante despre cum trebuie sa se scrie acum literatura, ci va trebui, imi spuneam in gand, sa dau dovada ca inca mai stiam sa fiu curtenitor.
Una dintre cele doua poetese a plecat de indata ce a terminat de frunzarit aperitivul, acuzand o migrena ingrozitoare, pentru care sincer o compatimeam. Asa se face ca am ramas in doi, cum se zice, cu o fermecatoare fiinta, care se arata preocupata mai mult de cum ar trebui sa se comporte in societatea, atat de aleasa, in care descinsese, pentru prima data, daca nu ma insel. Din vorba in vorba am aflat ca e preoteasa, ca are doua fete mari, ca a terminat scoala la Beius, ca scrie poezie cu tenta religioasa (mi se parea absolut normal) si ca publicase deja un volum( sau doua?). Paulina Popa, cu chipul de papuse-ochi de margele albastre si par auriu-roscat, revarsat in bucle largi peste umeri-imi aparea dintr-odata ca unul dintre putinii oameni normali prezenti la colocviile oradene.
Am discutat toata noaptea, fara sa ne alegem anume subiectele, am mai si dansat(eu nu stiu decat vals si tango, asa ca abia din cand in cand m-am aflat in situatia de-a o invita la dans), ne-am simtit bine, ce mai, in largul nostru (suntem cam de pe aceleasi meleaguri, daca am in vedere faptul ca am copilarit sub Vladeasa), fara sa luam seama ca, de fapt, eram observati, urmariti, invidiati de obste, poate tocmai pentru ca nu luam in seama pe nici unul din clasicii, in devenire, ai galantei sindrofii. „Ehe!-mi s-a adresat, a doua zi, in holul hotelului, in vreme ce ne pregateam de plecare, care-ncotro, unul din tinerii ce tinuse sa domine obstea pe toata durata celor trei zile de dezbateri – Tot de la batrani avem de-nvatat!” – In ce sens?”, l-am intrebat, chiar surprins ca imi acorda atentie. „ – In sensul ca ai acaparat toata noaptea pe cea mai frumoasa poetesa prezenta la colocvii.” „Si cea mai talentata!”, am adaugat eu promt. Dar, replica nu i-a placut. M-a privit ridicand spranceana,uimit de afront, si lasand in jos colturile buzelor, mi-a intors intors spatele fara nici o alta vorba. Voia sa-mi arate ca fusese jignit. De atunci nu l-am intalnit prea des iar cand ne-am intalnit ne-am salutat doar, cu marcata deferenta. In schimb, am castigat, in noaptea aceea, un prieten adevarat. Un prieten pe viata: o poetesa pe cat de talentata (despre cartile sale am scris, nu o data, cu mare bucurie; cu bucuria de a descoperi in fiecare poem vocatia talentului autentic, expresia personala), pe atat de plina de initiative literare(culturale). E omul care asfinteste locul, cum se zice. Pe ce pune mana, creste si se implineste. A fondat o editura, azi aceasta este cautata. A lansat o revista, mi se pare ca e printre putinele cu o viata sigura. A initiat un festival de poezie, azi acesta se bucura de aprecierea indreptatita in toata tara. Si cate inca nu s-ar putea spune despre Paulina Popa care, iata, implineste acum o varsta pe care femeile nu si-o marturisesc niciodata. In fond, la ce-ar face-o?!
Paulina Popa e azi, ca si ieri, ca si maine, la varsta poeziei inaripate, la varsta meditatiei profunde, la varsta cumpatarii si dezlantuirii masurate, la varsta la care nu poti avea decat o mare inima si un suflet cald, generos, podoabe ale talentului pe care i l-a harazit Cel–de-Sus. Iar in plus, stie sa fie, cum putini stiu a fi azi, un prieten desavarsit, un camarad. Ma bucur de aceasta prietenie ca de-un poem citit sub clarul de luna eminescian, urandu-i la ceas aniversar, cu toata emotia: La multi ani!
Cluj – Napoca, 15 august, 2003.

ADRIAN ALUI GHEORGHE:
„ AM VAZUT IN LUMEA MEA UN INGERDAR NU STIU SA-L DESCRIU...”
(Convorbirii literare-septembrie,2000)( fragment)

Poezia Paulinei Popa este, asa cum spune si Romul Munteanu, in prefata, „...un jurnal liric existential, cuceritor prin franchetea tonului si sinceritatea dictiei literare, daruita cu o larga capacitate de comunicare cu publicul”. Si nu e o poezie evlavioasa, inchisa in canoanele „evlaviei” care e intotdeauna limitativa, asa cum zice distinsul prefatator, ci e mai mult, pasiune spovedita, moarte convertita la viata, dragoste irepresibila tradusa in limbajul „cuvintelor”: „Apropie-ma, /Dumnezeule, de crucea in flacari/pe care mi-am rastignit umbra aplaudata /in fiecare dimineata cand strigam: /lasati-ma in pace!// Noptilor violete /-cat mai departe-sa nu se observe, /aseaza-le panza de in peste fata, curata ca un prunc. /Poate maine ma voi incumeta/sa ma duc departe. //Strig catre Tine/cu toate tacerile mele: /copil sunt care-si tine sub brate/caietul in care si-a scris /rugaciunea. //Catre Tine fac gesturi nedefinite! //Iti scriu intr-o limba/cunoscuta numai de umbra mea. /Stiu ca obscura imi este ziua si-mi lipesc fata /de usa pe care nu indraznesc/a o inchide...”.
Paulina Popa nu scrie o poezie spectaculoasa, evita chiar paradoxurile poetice care dau relief liricii actuale, calmitatea versurilor e asemenea concluziilor care rezuma experienta de viata asumata deopotriva cu stiinta si candoare: „Pasare a spaimei/cum tai si canti in sangele meu /spulberandu-mi fiecare /cuvant. //Te-as fi vrut / neastamparata, vioaie si tanara, /cantand cantece de dragoste /intr-o primavara anume. //Cine imbratiseaza/bucuria mea si o duce cu sine /intr-un mileniu pentru care am jertfit/paine si vin? //Cine se lupta cu mine/in fiecare seara: ma acopera cu bratele,/ sarutul, ma acopera cu atingerea mainilor. //Cand ti-a fost cel mai dor de tine insati? /ma intreaba ingerul ce vine pe furis ,/se strecoara in sange.//...Am vazut in lumea mea un inger/dar nu stiu sa-l descriu”.
Poeta care a crescut de la carte la carte, Paulina Popa se afla, in fata „ghilotinei sinelui”, la ora maturitatii poetice.”

MIRCEA A. DIACONU
( CONVORBIRI LITERARE, Nr. 2/2003)( fragment)

Pare whitmaniana poezia aceasta a Paulinei Popa in care sunt cantate in tonuri imnice sau satirice energiile primare, suflul unei existente fruste si, finalmente, chiar modul acesta de a percepe senzorial si totemic lumea. Formalizarea discursului, mai exact substituirea lui unei retorici fastuos metaforice si unei ideologii – axata inainte de toate pe un fel de exuberanta ingenua – care urmeaza sa fie cumva exemplificata constituie insa reversul acestei poetici cumva elementare si hranite din elementar.
Exista in poezia aceasta un strat nativ, care, desi continua ceva din prea plinul afectiv al unora dintre saizecisti, ii este propriu Paulinei Popa. Beata de lume, ea da frau liber unei sensibilitati atrase de ritualic („picioarele danseaza desculte”), de simbolic, ca si cum senzorialitatea e stimulata de ingenuitate. Aerul tare al imaginilor incarcate metaforic, implicate in campuri de colocvialitate sau de narativitate, atractia catre rustic constituie, toate, „rochia de poezie” pe care simbolic autoarea o imbraca pentru a se proteja si pentru a impune... diferenta. Antitetic, prezentul cu omeni politici, pragmatism, stupiditatea materiei si... celelalte fac parte dintr-o retorica, de mult stiuta, a exilului si a caderii morale si ontologice.”

ADA. D. CRUCEANU: LUPTA CU PREJUDECATILE
(.Arhipelag , nr.3-4/2001) ( fragment)

La aceasta a opta carte pentru „adulti”, Paulina Popa indrazneste sa atace zone ale „tabu-urilor”, ale prejudecatilor in lirica feminina, desi (sau tocmai pentru ca) nimic nu mai este tabu in aceste „vremuri salbatice”, asumandu-si o singuratate funciara (de regula, teritoriu masculin),
dar mai cu seama o divinitate particulara, care sa-i justifice nesupunerea si orgoliul singuratatii („nimeni nu-ti cunoaste/rochia croita dupa chipul si asemanarea/Domnului Dumnezeului tau”-sl. in text).Subintitulat Jurnal liric, volumul inregistreaza „productia” unui an(1 ianuarie-27decembrie 2000),cu o geografie precisa (Deva, Botosani, Iasi...)-si esti tentat sa „citesti” evenimentele in spatele versului-, alcatuindu-se dupa tehnica lantului, cu ultimul vers al fiecarui poem devenit primul vers al urmatorului, verigi-geneza, asadar pentru nu mai putin de 87 de poeme, impartite in trei cicluri egale, matematic egale.
Cu mari riscuri lanseaza insa poeta un astfel de jurnal, poemele de mijloc de ianuarie (la Botosani) parand, mai degraba naiv-encomiastice, cu o „prezenta” eminesciana „ad litteram”(in padurile Bucovinei se aude glasul lui Eminescu / e cu neputinta a ignora prea omeneasca lui prezenta”),desi tot ele declanseaza multiplele teme si subteme ale cartii: tema oglinzii si a dedublarii de sine, tema scrisului / poemului(„iar tu stai linistita la masa ta si scrii poeme”), amalgamand o realitate aproape concreta cu intangibilul „teritoriu” al meditatiei, uneori al „admiratiei”, alteori intangibilul „teritoriu” al meditatiei, uneori al „admiratiei”, alteori-si cel mai adesea-al spaimei si febrilei cautari „intru” salvare. De aici, cel mai pronuntat dintre cadrajele volumului: numirea personajelor si configurarea lumii lor. Pentru ca Rochia Nesupunerii este o carte „cu personaje”. Unul atotprezent, subiect si obiect al descriptiei si aventurii: „FEMEIA DANSAND IN LUMINA VERSULU I/in anul Eminescu //asta esti si vei fi/acoperind cu matasea cuvintelor/faldurile rochiei”. Pentru un astfel de personaj se creeaza scenariile solitudinii(„te privesc cum nu cunosti pe nimeni/in lumea asta ca o groapa comuna”),ale unei trairi erotice abjurate(„blestemi fiecare clipa de amor //acoperi cu ninsoare gratia unei intamplari/ /iti este teama sa inveti conturul buzelor”),pentru ca, impreuna, aceasta sa garanteze viata poemului: „numai asa poemul se pregateste de nunta”. Un alt personaj (Blandiana) „are o rochie ca o clepsidra”, personajul colectiv, prietenii, „scriu despre dosarele securitatii”, personajul „matematicianul” strecurandu-se, mai degraba malefic, „ca un pervers/ (...) cu oglinda lui plina/despre care nu ai scris. ”Prezenta amenintatoare a unei„realitati” numite printr-un astfel de personaj alimenteaza inserarea textului intr-un cotidian refuzat („nu iei in seama prezenta electoratului la vot”) si constructia personajului-emblema, a poemului(textului)
insusi: „singura cum mergi de-a lungul drumului/proiectezi textul pana la marginea padurii/ uitand de promisiunile electorale. ”Raporturile dramatice –si dramatic deci consemnate in jurnal-dintre atatea lumi(nu doar „paralele”)dau credibilitate optiunii (oximoronice?) personajul prim (FEMEIA...), purtand „masca” diurnului deopotriva de „napraznica” precum povara versului: „a murit prietenul tau poetul/la urma urmei si tu mananci si bei ca oamenii”, in imprejurari orgolios semnalate: „oameni doldora de diplome si certificate inutile/stau inghesuiti la poarta poemului tau”, sau in cele ale juramantului extrem de dragoste, intr-o secventa antologica: „Tu/poem al meu/m-ai facut sa ma simt femeia dorita/ femeia-femeie si nu portelanul mutat dintr-o vitrina in alta/dupa bunul plac al barbatilor/ femeia-femeie /si nu tarfa care face sex in sala de asteptare/ori in scara blocului-in paturi somptuoase-de patru stele /femeia-femeie- cu sanul dezvelit in clipele sacre/femeia atingand osia bucuriei/ca si cum ar atinge viata si moartea intr-o ingemanare/femeia in rochia ei de carne/atingand impreuna cu tine jaraticul vesnic-/ asa ii strigi poemului tau”.
O mistica a poemului asadar, mult mai personala-daca ne este acceptat comparativul!- decat cea „dupa Scriptura”(„Motivele prelucrate in poezia Paulinei Popa sunt cele ale Scripturii, fapte ale fiintei pieritoare raportate la dumnezeire”- Mariana Filimon),semn al unui drum poetic asupra caruia „clasamentele” literaturii de astazi am zice ca au a medita-mileniul cel nou s-ar putea sa fie „religios” si sub aceasta infatisare, iar Paulina Popa sa fie unul dintre purtatorii de har ce trebuie cu mare atentie cititi.

OCTAVIAN SOVIANY: MANA CARE ESTE GATA SA ARDA
(Luceafarul – nr. 29, 2000) ( fragment)

In amplul poem Umbra lui Dumnezeu cu care se deschide volumul Ghilotina sinelui (Editura Vinea, 2000), Paulina Popa dezvolta o poetica a paradoxalui, pe parcursul careia rostirea se interogheaza in legatura cu propriul sau rost descoperindu-si incarcatura de intuneric si de lumina, de vreme ce este asociata luminii care orbeste, orbirea traducand poate in acest context sentimentul unei pierderi de criza asupra mundanului si aparand ca o dezlumire care face cu putinta rostirea, caci rostirea nu este „din lume”. Poemul, la randul sau, se infatiseaza ca o totalizare de contrarii, plasata sub semnul emblematic al crucii in care se exprima „coincidenta opusilor” dar si patetismul rostirii poetice, prinse intre lumina si intuneric, intre gratie si damnare: „PENTRU CE ACESTE LUMINI IN CALEA MEA/ pana ajung din ce in ce mai orb,/ pentru ce curajul unui nou cuvant?// poetul aude cum trosnesc genunchii poemului./ Apa trece prin vin prea devreme./ Impotriva unei nopti, mai degraba, voi striga./ Unde sunt cei ce tin sfat in lumina unei icoane?// Cine inseamna cu ceara locul pe unde treci/ o data la o mie de ani?/ Cel ce atinge cu sangele versul/ deseneaza o cruce pe care nu o ascunde nicicand”/. Preludiul scriptural, acea vointa de a da nastere scriiturii, va fi figurat metaforic de prezenta focului in mana care se pregateste pentru actul inscriptionarii, iar poezia va fi conceputa ca un incendiu al cuvintelor: „mana mea sta gata sa se aprinda// (...).Nu incercati sa ma opriti./ Cineva infige un cutit in poem -/ sta sa-l priveasca arzand”. Scrisul va fi opus acum cantecului sau rugaciunii (legate de o stare paradisiaca a fiintei), iar eul poetic isi dezvaluie in poemele Paulinei Popa caracterul ambiguu, fiind marcat de ruptura dintre un sine contemplativ, traind comuniunea mistica cu divinul, si un eu activ, angajat in procesul elaborarii de scriitura (…)

GEORGE VULTURESCU:

Paulina Popa este o luptatoare. Harul literar cand n-o mistuie (vezi volumele Rochia nesupunerii si Barbatii secolului) o invaluie ca o armura. A iesit astfel din propria teasta in viata cetatii: a sfidat („deghizata in om / treci printre serpi / cu intelepciunea unui sarpe / scurgi intr-un poem sangele poemelor / te bucuri pentru masca ta si urmele cuielor / le simti cum indraznesc sa infloreasca…”), a cladit (Festivalul de literatura „Emia”, o editura, librarie). In jurul ei a pus in miscare forte care stateau intr-o auto-contemplare gaunoasa, provinciala. N-a primit niciodata dupa cantar: atat cat a dat. A daruit. Faptele sunt aerul ei, flacarile in care se mistuie (in fond a debutat cu un titlu pe masura: Cu mainile in flacari, 1991) crezand inca in rostul poeziei si in locul poetului in cetate.
Despre poezia ei s-a scris fara eclatanta dar cu seriozitate (Romul Munteanu, Gh. Grigurcu, Dan Cristea, Constantin Cublesan, Mircea A. Diaconu, Octavian Soviany, Gh. Mocuta, Mariana Filimon, Al. Pintescu, Adrian Alui Gheorghe etc.) relevandu-i-se poezia religioasa, sacralitatea logosului - care poate reface ruptura dintre creatie – creator, dar si rebeliunea femininului impotriva masculinului (cota maxima in Barbatii secolului).
Poezie a unei experiente provocate de conditia femeii in societatea postmoderna, de feminitate ranita, cartile Paulinei Popa sunt un „jurnal liric existential” (R. Munteanu) in care erosul devine o cale de mantuire: sa inseli moartea cu vorbe de dragoste, dupa cum se intituleaza recentul volum de la Ed. Axa.
La ceas sarbatoresc, dinspre revista Poesis ii aduc urarile mele Paulinei, editoarei, poetei, continuandu-i un vers amar („Pentru cine sa canti / pentru cine sa imbraci rochia de sarbatoare?…) cu zisa prietenului nostru Al. Pintescu, recent disparut dintre noi, caruia i-ar fi placut sa ridice cupa acestui festin: „fara poezie se poate trai, dar nu merita…”
Satu Mare 20 august 2003

AURELIAN SARBU
Cand i s-a dat cuvantul sau despre Barbatii Secolului
(Rev. Semne Emia-nr.5 (11) / 2003 (pag 37-38)

La inceput a fost barbatul si i s-a dat Cuvantul!
Mai Apoi, s-a ivit femeia. Si a facut ea ce-a facut, de s-au nascut celelalte cuvinte, altele si mereu altele, de s-a risipit Cuvantul, ca lumile. Si cuvintele au deprins varste, nasteri si moarte, puteri si nepotriviri, piscuri si caderi, intuneric si lumina, alunecusuri si stanca-n drum. Asa s-ar putea scrie o noua Carte a Genezei. Din acea clipa s-au pornit, la un loc, barbatul si femeia, sa redobandeasca, sa realcatuiasca Cuvantul intr-o ispita repetabila, inimitabila.. Sub stare de blestem, din vai nebanuite, s-au opintit, sperand, ca Sisif, urcand, spre Lumina Celui Dintai. Cadere dupa cadere. In aceasta Cautare n-a existat Renuntare. Asa s-a nascut Poezia. Rostind si Rostuind cuvintele. Barbatii si-au asezat Femeile cu Lumina in drum. Femeile si-au ales ca sa nu ramana singure in cautarea zadarnica. Intru aceste Amagiri Le-au dat chip de Secol, alt timp neavand la indemana. Cautarile sunt jocurile celor doi, un fel de harjoana, in care Lui i se pare ca impune regulile, iar Ea se preface ca le accepta. Dincolo de prefacatorie a fost, de fapt, o tentativa de Detronare a Lui dintr-ale Cuvantului, Ea, felina pradatoare, mai priceputa la vanat, El, suveranul lenes, prea sigur de ce i s-a dat. Daca Barbatii rostirii romanesti si-au plamadit cu greu blazonul un secol- doua, Femeile, mai putin maratoniste, iuti insa, si-au gasit clipele, clipele lor fara tribut.
Paulina Popa a ajuns la clipa ei. Numai asa isi poate ingadui, parca ironic, usor inalt, usor provocator, sa astearna pe masa Cuvantului si Timpului o carte de cuvinte: „Barbatii secolului”, aparuta la prestigioasa editura „Cartea Romaneasca”, in 2002. Nu e cartea unei invingatoare. In batalia pentru cuvinte nu exista invingatori. Victoriile ar putea fi utopii dezastruoase. Rostirile sunt de unul singur, intr-un ritual unic: „Isi spune poetul rugaciunile/ in fata unui perete alb//Trece poetul pe strada alba/ inconjurat de fiinte,/ pe spatiul alb al intersectiei”. Dominanta e singuratatea poetului, el cu cuvintele lui, potrivindu-le mereu in alunecusul lor, doar, doar ,va izbucni miracolul, din chinul rostirii: ”Incepe sa-l chinuie fiinta poemului,/iar el, poetul, in lumina alba a inserarii,/cu genele ei albe, foarte lungi, /spune cuvinte albe”. Atunci cand tac, cuvintele-i par albe, inspaimantator de albe, de straine „ca niste stafii”, „ cuvinte fara dragoste”, o chemare „cu ochii legati”, scrie „cu sangele din cupa nuntii”, „ ceva numai de el auzit.”(”Sacrificiu”). Poemul vine din tacere, cum viata vine din intuneric, cum lumina-i doar visare, iluzie. Evadarii, supravietuirii nu le pot pune pecete decat Barbatii Secolului, vulturii si pescarusii totodata, mari preoti oficiind „pentru ziua care vine/si pentru cea care nu va veni niciodata”. Nu e nici un omagiu Lor. E un rechizitoriu. Ei sunt, de fapt, vulturi. Se vor doar pescarusi. Aspre cuvinte, otravite sageti: „voi oficiati si vindecati prin extirpare”, „ voi emiteti legi si va supuneti lor/murind si revenind la viata /dupa fiecare dragoste”, „voi, cu ultima respiratie/mai sperati pentru copii vostri/rauri de miere si lapte/intr-o lume cu ape murdare si lava...”. Dincolo de revolta , epitaful e neiertator: „Le-au crescut ierburi sub limba,/de aceea nimeni nu va scrie pe piatra/numele lor/si nici nu se vor intoarce/in pantece pentru a se naste din nou”. („Barbatii secolului”)
Dincolo de razvratire, melancolia si sensibilitatea feminina triumfa ca un curcubeu dupa furtuna. Poemele sunt fragile si delicate vapoare din hartie- iluziile noastre – ferestre mereu deschise spre larguri, reverii spre care tot tanjim, satui de meschinariile secolului lasat barbatilor: „Aruncati-va poemul pe ape/asa cum isi arunca ploaia /stropii mari cu folos//Lasati-l sa se duca/acolo unde voi nu ati fost niciodata...”. Poemul, insa, e un drum al Golgotei, singuratic si sfasietor aratat si neingaduit multora „din ce in ce mai putini/au ramas in preajma poemului”.(„Vapoare din hartie”)
Cine il va scrie va fi „acela care are curajul sa-si poarte la vedere/aripile prea mari pentru mersul pe pamant”. Tonul devine mesianic Barbatul secolului e un barbat al lumii, Invatatorul omenirii, Cel fara de nume „ce duce pe umerii lui/un mormant urias[...]/Trece prin cetate/strigand cat il tine tacerea:/veniti si luati viata...”(„Omul adevarat”).
Pentru marii barbati ai frumosului femeia a fost dintotdeauna semnul sub care au devenit artisti, muza mai putin spirituala – femeia e stare de floare, inaltare de piramida, e linie rotunda spre absolut – in schimb femeile, adorand frumosul, isi ascund motivul viril al adoratiei. Barbatii orasului „isi ascund jumatati de pareri”, „isi inghit gandurile”, „le mananca”, „stau incremeniti cu ele in gura”, „pare ca inca nu s-ar fi nascut”. Sansa recuperarii barbatului metaforic e sfidatoare: „POEMUL - /el este singurul barbat adevarat”(„Poemul”). Cata nedreptate! Nici o compensatie! Dura solutie! Nu definitiva, insa. Poeta e concilianta, daca „poemul” e rostit de un „poet”: „Acum te pot intelege/poet nascut din urlet,/buzele tale saruta in aer/iluzia altor buze,/bratele amintesc conturul/descris intr-o carte/in care cuvintele au o demnitate/inspaimantatoare...”. Ce cumplit trebuie sa fie cand „o pasare langa alta pasare/duce-ntotdeauna la vid”.(„Transcriere”). Zborul e anulat. Prizonieratul e definitiv. Dialogul devine monolog, „ore in sir”, poem fara inceputuri, intr-un timp fara margini, intr-o noapte fara lumini, cazut intr-un taram fara repere, ori incotro ai merge, „ca si cum ai fi rostit sentinte/in urechea pamantului”(„Ore in sir”). Jumatati de oameni, Barbatii secolului – cata ironie – vor sa vada „pasari inca necunoscute” – iluzii in dar, nestapanite, femeilor, in „jumatatile lor de dragoste”, ei desfigurati de greutatea ei, vorbind „inzapeziti”(„Ratiuni”).
E fascinanta solutia salvarii Barbatilor, constand in „caderea ce-i preschimba-n invangatori”(„Pisica ratiunii”). Cadem mereu dintr-o bolgie intr-alta, ca-n Infernul dantesc. Nu avem timp de purificari. Din care loc pornesc in judecata caderii sau inaltarii? Si spre ce? Dac-ar fi sa zburam cu adevarat, oriunde, sa pasim pe ape, am fi ramas cu totii deopotriva cu Iisus: „O marturie a unei aripi/in locul deformat de pe umar/nu e destul pentru a justifica dorinta de zbor/ si mersul pe ape...”. Intr-o atare imposibilitate „alergam goi in lumina”. Si ne instrainam de iubire, de cuvinte, de noi insine: „Asa se face ca trecem printre cuvinte,/.../atingandu-le cu buzele/cu care nu mai stim saruta”(„Factorul omenesc”). Toate acestea se intampla pentru ca nu mai cunoastem „legea fluxului”, am zoce si a refluxului. Miscatoarele valuri ne imbie numai spre rasarit sau apus, ascunzandu-ne adancurile, inspaimantandu-ne cu ele, facandu-ni-le inaccesibile. Pana la urma, ne bucuram „de toate absentele”. Poate „barbatilor” le mai staruie in memorie starnitoarea femeie „cu umerii catifelati ca o pasare/si rotunzi ca un mar/femeie fulgerand in noaptea zilnica”.(„Randuieli poetice”). Atat le ramane Lor din drumul „fara margini si fara timp”, crezand ca poarta-n sangele Lor „un profet”.
In iluzie, intr-un taram, indefinit, „le este dat sa respire”, „sa simta viata incrustata pe trupurile lor”, purtand inlauntrul lor „credinta unui arbore/inflorit in sange”(„Sa-i folosesc cuvintele”). Tulburatoare nehotarare. Sa-l inalti pe cel ce l-ai rastignit! Sa profanezi icoana caruia i te inchini si-o saruti la sfarsit cu evalvie.
In sfarsit, Barbasii Secolului sunt chipesi vanatori, intr-o ritualica vanatoare regala, intemeietori ai Cautarii a ceea ce numai ei vad „cand vanator si vanat[...]/se alsa dusi spre altarul padurii/ca si cum s-ar arunca in gol”(„Vanatoare”). Daca nu vaneaza, o vreme, un barbat al secolului devine pasare de colivie, prizonier al propriilor utopii, intr-un zbor imposibil imaginat totusi – „Pasare din colivie,/care nu-ti desfaci niciodata aripile,/nu cunosti aerul plin al padurii/si tipatul inalt al unui mugur cand se desface!”. In aceasta stare a zborului neingaduit, Femeia, amenintata de aceeasi interdictie, pactizeaza cu Barbatul, impotriva colivie, parasind-o ca-ntr-o revolta biblica. Paradisul nu mai are nici un sens, nu mai prezinta nici o dorinta de intoarcere: „Ingaduie sa ating cu gura mea sfaramata/usa coliviei tale,/alcatuind o alta randuiala/zborului tau niciodata deplin”(„Despre pasarea in colivie”).

MARIANA CRIS
A invata sa-ti exorcizezi fiinta
(Rev. Luceafarul nr.6 (683)  2005 (pag 9)

Prolifica, a publicat peste treizeci de carti pentru copii si mai multe carti de poezie, si retrasa la Deva, Paulina Popa isi scrie, departe de lumea zbuciumata a Bucurestiului, poeziile. Dupa ce in 2003, i-a aparut scrisori catre onia snaider scrie de paulina popa, anul trecut, la Editura Emia, a publicat InGerul politic, carte insotita de grafica inspirata a Oanei Ispir. Un volum grav, in care poeta defineste raportul intre eul ei si actul scrierii. Nu-i este straina nici retorica biblica, pe care o aplica ori de cate ori este atenta la miscarile ascunse ale realului. Ii place sa scrie pana i se „face frica", pentru ca nu se poate impaca cu tot ce se intampla in jurul ei. Fascinata de actul scrierii, ea recunoaste ca nu se poate implica direct in ceea ce se intampla dincolo de masa de scris. ^Aici_avem de a face cu o viziune moderna asugra scriiturii si inca din poemul de inceput al volumului Paulina Popa traseaza liniile ordonatoare ale lirismului ei. „Eu, una dintre cei fascinati de scris,/ stau mai departe aplecata asupra hartiei. / loan a ajuns mare, este cu influenta,/ intra in proiectul unui nou guvern, spune Gabriel/ In sfera mentalului aluneca o vulpe. Cerul este negru de pasari./ Din arsenalul zilelor se scot la iveala slogane. Se ard lumanari pentru castigarea unui «prestigiu social»./ In adapostul unui timp enumar intamplari disciplinate,/ cant, cand nu mai canta nimeni, ma supun unor suplicii./ Sacrific pasari, obrajii imi ard in gerul politic./ Incerc sa conving ca/ am vazut oameni." (Scriu pana mi se face frica. In jur, ce dezordine!). Apeland la un discurs narativ, poeta stie sa extraga din el lirismul care il invaluie, ca o camasa.

Poemele ei au un flux continuu, iar retorica biblica este firul ce strabate, ca intr-un cotlon bine pansat de tot felul de evenimente venite din viata cotidiana, discursul. Implicarea totala a eului auctorial este un exercitiu, de exorcizare a fiintei profunde. „Cuvantul meu de-o viata prieten imi era,/ Duhovnic imi era cuvantul./ Ma scria, apoi ma stergea cu palma,/ Cu piciorul ma stergea" (Si eu). Sigur o asemenea viziune nu este o noutate in literatura, de la Valery incoace. Au practicat-o si optzecistii (mai ales poetele), dar, ce este interesant la Paulina Popa, maniera in care aduce aceasta viziune despre scriitura intr-o arie a biblicului. Aceasta ironie fata de Cuvantul care „ne scrie" si apoi ne abandoneaza este temperata de o anume metafizica, pe care poeta o cultiva cu asiduitate in aceste poeme. Daca in mai vechile ei volume ne vorbea despre „duelul sexual", despre „rebeliunea femininatatii", in acest volum suntem in fata unei aparente impacari. Ea nu se desparte de feminitate, ca de un val fara nici o importanta pentru sineloe sau, ci, dimpotriva, o aduce in proximitatea cugetarii religioase. Poeta incearca sa respire aerul „tare" al inaltimilor metafizice, uneori reuseste, alteori ramane parca suspendata intre un soi de evlavie si luciditate fata de puterea ei de a patrunde in maruntaiele discursului. Are curajul de a iesi in „arena", cu o sinceritate ce te dezarmeaza. Este constienta ca inlauntrul ei sta un demon, dar totodata pipaie echilibrul cu ajutorul Ingerului.

In mijlocul unor asemenea experiente, ea constientizeaza ca nu poate „vorbi pe intelesul oamenilor" si atunci se agata de „legea gravitatiei". Faptul ca aceasta lege o tine cu picioarele pe pamant, „implantata in acest prezent,/ in trupul sau diform" este o corvoada, pe care o duce fara sa se lamenteze prea mult.

Balansul permanent intre oglinzi, exercitiul de exorcizare a feminitatii nu-i sunt straine poetei. Ea le-a mai practicat si in volumele anterioare, dar, asa cum spuneam, acum a vrut sa le dea o aura de sfintenie. Intreprindere foarte grea, mai ales ca in ceea ce priveste poezia religioasa avem cativa mari poeti. Putem spune ca a reusit partial. Si asta din cauza ca forma de jurnal liric, practicat, dupa cum vad, cu incapatanare de poeta, dilueaza misterul unui poem religios. La Paulina Popa totul este la vedere. As putea spune ca versurile ei sufera de transparenta. Sigur nu este un mare defect, dar parca atunci cand mantaua este prea translucida nu ne simtim bine cu ea. Pentru poeta prietenia „nu are miros" si ii este greu sa se bucure de ea. Ii este greu sa scrie poeme. Toate acestea i se intampla intr-un an electoral, cand „vacarmul in care nimeni nu asculta pe nimeni" este dominant. Scenele se succed in fata noastra cu repeziciune, pana cand „pe drumul limbajului" se asaza „scaietii". Adica tacerea, care ii vorbeste poetei oximoronic. Imi da impresia ca in aceasta lume de simboluri si semne poetei ii place sa traiasca. Pentru ca simt o vioiciune a limbajului, cu toate ca versurile sunt pe alocuri fracturate. Nu este o ceremonioasa, vrea mai de graba sa impace feminitatea cu cerebralitatea. Cu siguranta ca aceste elemente o deosebesc de poete cum ar fi Ana Blandiana, Ileana Malancioiu sau Angela Marinescu, la care asistam la o cerebralitate asumata. Exercitiu care nu este o povara pentru Paulina Popa. Simtul ludic, pe care il lasa cu buna stiinta sa se intrevada in poemele sale, este rezultatul unei puteri interioare ce „nu-si gaseste locul. In fapt, aceasta framantare este un soi de iluzie a formelor indecente. „Locul/ este cel ce creeaza/ iluzia formelor indecente!/ Asta am simtit atunci cand,/ ignorand gerul politic,/ alergam goala dupa tine pe strazi, Onia,/ «Numai pentru a simti senzatii interzise/ iti asterni hainele/ sub picioarele mele!»/ imi strigai./ Nu ai stiut ca vorba poate sa vanda/ «pe treizeci de arginti»/ propria sa glorie./ Nu ai stiut cum, risipita, / strapunsa de oase, vorba,/ arzand pana departe, poate sa creasca,/ sa nu-si gaseasca mormantul./ Iluzia formelor indecente/ dispare in padure, simuland un zbor/ despre care nu mai stiu nimic./ Apoi imi intinde/ cupa cu otrava" (Locul). Dar ce vede poeta in aceasta „cupa cu otrava"? Cuvantul care ordoneaza poemul si caruia ii place sa fure vieti. Exista un adevar in tot ce spune ea. Alaturarea intre „strigatul ce naste viata" si „textul ultimei scrisori" este o viziune modernista a ceea ce inseamna discurs poetic. In tot acest modemism, barbatul este vazut ca un urzurpator, ca un ins ce-i rapeste femeii putinta de a zbura. Nimic senzual nu ne propune Paulina Popa. Cu ingerul poetic alaturi, ei ii place sa strabata spatiile, mai mult mentale, „ca o lume stralucindu-si oasele". Ii place sa scrie poeme de dragul poemului, adica de dragul scriiturii, am traduce noi. Este o asumare a conditiei scriitorului, dincolo de feminitate.

Putem afirma  fara tagada ca avem de-a face cu un autor care crede cu o mare incapatanare in literatura. Pare ca ea, literatura, este cea care ii odoneaza viata si am merge mai departe spunand ca si simturile. Pentru Paulina Popa literatura a fost cea care i-a nascut vazul, auzul, mirosul, pipaitul. E o conditie pe care putini autori au curajul sa si-o afirme atat de transant, cum face ea in aceste poeme. Iti trebuie curaj sa spui cu aplomb ca, in fapt, tu nu existi, ci exista Cuvantul care te defineste pana in adancul fiintei tale. Cuvant nascator de metafore, de simboluri, de revolte, mai mult soptite, decat afirmate cu tarie.

Liniile de forta ce leaga aceste poeme sunt defensive fata de eul sau. Eul creator este atotputernic si lui i se substituie poeta. Ea cauta sa cuprinda cu simturile toata realitatea, dar neputinta senzitiva este inlocuita cu un limbaj aluziv. Pe el il manuieste cu o forta cu care ar vrea sa alunge „balaurii dintre file" care „scrijelesc trupul". Trupul de carne devastat de trupul de cuvinte. Faptul ca Paulina Popa este o cerebrala ne-o dovedeste si viziunea pe care o are fata de femeia iubita de barbat. Ea crede cu tarie ca „femeia iubita/ nu stie care este sufletul ei/ si care al barbatului pe care il iubeste". Intelegem ca feminitatea este aruncata undeva in coltul existentei, ascunsa cu grija pentru a nu trada raceala luciditatii.

Spre finele volumului poeta ne avertizeaza - o avertizare nu prea imbucuratoare - ca „ne cuprinde/ ordinea mentalului uman", iar „asupra orasului/ se abate gerul politic". Toata aceasta incercare de a se ancora intr-o realitate searbada, este facuta de poeta tot apeland la un limbaj aluziv. Nu asistam la o privire ironica sau blasfemica, ci, dimpotriva, totul este spus cu o - hai sa-i spunem – delicatete feminina.

Cu un discurs aflat intr-un continuu balans intre cerebral si feminin, Paulina Popa ne convinge ca este o poeta profunda. Iar faptul ca se afla la jumatatea drumului dintre metafizica si viata speram ca este calea ce o va duce spre poezia „corolei de minuni" a lui Blaga.

MIRCEA SERBANESCU
Poeme rostite cu... limba muscata
(Rev. Romania Libera nr. 4556 / 2005 (pag 37-38)

Prin sufletul poetului "toate vanturile sufla si toate glasurile trezesc ecouri". Aducandu-mi aminte de gandul rostit altadata, am deschis cartea de poeme cu titlul neobisnuit de original "inGERUL politic" de Paulina Popa (Editura "Emia" Deva, 2004). Jocul imperios al cuvintelor, surprinzator pentru un autor-femeie, punandu-ne in imediata afectiune cu ziua de 8 martie dedicata femeii; in frumusetea, inteligenta, atasamentul ei ca si forta talentului, in cazul nostru literar. "Cuvantul meu de-o viata prieten imi era - zice poeta - Duhovnic imi era cuvantul/ Ma suia, apoi ma stergea cu palma/ Cu piciorul ma stergea", citand-o cu gandul ca poezia, in general si, in special, feminina si-a avut si isi are si azi, in zi de sarbatoare, misterioase conexiuni, subtile cu realitatea, cu visul, cu cerul. lat-o pe poeta reactionand cu harul ei fata de cer: "Cerul/ este departe/ in aceste zile/ in care ar trebui/ sa murim si sa ne stergem din nou/ ignorand copitele vremii/ Ce trece prin noi ca o femeie despletita". Ideea de "GER" politic din titlul cartii sufla cu toate vanturile si glasurile care trezesc ecouri. "Am vazut oameni/ ehei, cum i-am vazut!"; "Candva, in bataia soarelui ei zburau... zburau/ apoi se rusinau/ Am vazut oameni care si-au taiat aripile/ isi aratau lumii cioturile din umeri.../ Se rusinau si acestia". De-atata rusine, sensul profund ar fi ca toti "sa ne rusinam de toate/ toti ca niste muti/ ne muscam limba". Zguduitoarea viziune continua in poem cu titlul "Si eu”: "Oho, eu am fost lumina/ Perspectiva, calau-za am fost". Impresia de ansamblu domina neimpacari spirituale si cotidiene, suferinte culese din realitati traite, din neimplinirile la scara celor multi, asa cum poate este caracterizata de critici fata de cele 15 volume ale autoarei; "Candoarea agresiva", "intre tacere si tacere", "Ghilotina sinelui", "Rochia nesupunerii", "Barbatii secolului” aparute intre 1998 si 2000. Citam aceste cateva exemple lamuritoare - "o libertate de miscare ostentativa"; "un drum scris cu majuscule" (Gr. Grigurcu) sau viziune moderna" si un "rol de salvator in lume" sau "expres oraculare, prevestitoare" (Gh. Mocuta). La un loc toate acestea ca si al le care s-ar putea adauga, o situeaza pe Paulina Popa - poeta, editoare, om de cultura - intr-o perspecva speciala a poeziei moderne ardelenesti, cu indraznete priviri asupra unor trasaturi sociale de azi, fata de care cineva isi asuma menirea de a vedea, auzi, medita si spune chiar cu riscul de a-si "musca buzele", asa cum se intampla cu distinsa autoare in dialogurile cu apropiatii ei.

FLOREA MIU
Existenta si limbaj poetic
(Rev. RAMURI nr.9 (1059) / 2004 (pag 16)

De la volumul Cu mainile in flacari (1991), care exprima temeritatea autocontemplarii, pana la Sa inseli moartea cu vorbe de dragoste (Ed. Axa, 2003), Paulina Popa s-a redefinit continuu prin raportarea la realitatea textului, a cuvintelor pe care le si denumeste in unele dintre titlurile sale („Nunta cuvintelor" - 1995, „Cuvinte sarutate de ingeri" -1997). Este traseul unei poete care, fara a-si trada feminitatea, gaseste noi si noi resurse interioare pentru destainuire, privindu-se mereu pe sine din alta perspectiva, intr-un joc de lumini si umbre care o proiecteaza fie in ipostaza serafica, fragil-unduitoare, fie in aceea, grava, a reflexivitatii. Senzitivitatea ramane o constanta a sensibilitatii sale poetice, ca un tarm la care se intoarce spre a putea privi mai departe.

In aceasta perceptie se regasesc elementele unei lumi carnavalesti, existenta este un spectacol cu evolutie imprevizibila, intr-un scenariu a carui logica scapa judecatii comune, astfel incat „toti asezam / in jocul de puzzle / o lume dubla, / actoriceasca". Simbol al suavitatii, dar si al detasarii de context, „femeia-femeie / este o pasare cu aripi mari", al carei zbor de o imaterialitate stranie tulbura si mai mult aceasta dezordine existentiala:

„Toti in acelasi timp / cu mana in aer / aratand aceeasi pasare. / Toti blestema-n acelasi timp si se vaita / si nimeni nu asculta pe nimeni" (Somn). Femeia, pasarea si umbra sunt, de altfel, permanente ale acestei lumi ilogice, risipite, insomniace si larvare, inundate de prozaism, cu targuri murdare si prostituate, cu „orasul mic" unde moartea nu mai poate fi inselata „cu vorbe de dragoste / care nu mai sunt bune la nimic" (p. 87).

Proiectia interioara este una a constatarii si nu a asumarii, mai degraba a transcrieri misterului:

„Cioplim in aer conturul lubirii - / ea ne locuieste cu toata otrava ei, / vrem sa facem declaratii de dragoste, / dar gura noastra scoate sunete ciudate. // Respiram prin frunzele unor arbori genetici / despre care am citit in arhivele sangelui" {Arbori genetici). Umbra, ca si mana, pasarea sau aripa, este purtatoarea unui mesaj inscris in adancunle fiintei; insasi fiinta este o fantana de unde izvorasc nu numai limpezimi, ci si ambiguitati, adevaruri dar si taine inscrise intr-o memorie ingereasca („ingerul iti poarta mana / atunci cand scrii") In „ochiul trist" al poeziei se oglindesc cele ce altfel nu pot fi vazute, de unde si sorgintea oculta a scrierii mereu invadate de „lucruri marunte", de „viata contrafacuta / se se asterne peste pamant pana departe". Dezlegarea misterului este, in viziunea poetei, „o ceremonie despre care n-am mai vorbit", un ceremonial care presupune existenta unor obiecte magice precum manualul, cheia asezata intre file, dar si procedurile menite sa faciliteze decriptarea: „am iubit si am inconjurat de trei ori masa, / de trei ori cu un fir de sange gura barbatului // Am taiat o bucata de panza / si am desenat pe ea de trei ori / imaginea unei cruci perfecte" (inseland moartea}. Cifre si denumiri cabalistice, trimiteri stranii, cuvinte si asocieri lexicale cu incarcatura magica sporcsc intelesurile scriiturii ce prinde aura in universul obiectual, concret, strivitor. Intr-o astfel de mistica stralucire, avand insusirea romantica de a-si putea cunoaste limitele „in noaptea fara de capat", poetul - ,,tanar, / cu mainile pline / de catedrale" - intruchipeaza principiul afirmativ, al bucuriei de a invinge somnul cantand cantecul mortii, traindu-si dragostea in preajma ei si construind o alta durata prin cuvintele sale: rastimpul poeziei.

Poetului si poemului le sunt dedicate multe dintre gandunle acestei carti de o sincentate adesea dezarmanta, vorbind cu dezinvoltura despre moarte, infern, durere, claustrare, ca si despre frumusete, bucurie si dragoste, despre umbra si inertie, ori despre zborul ce elibereaza („Cat despre zbor: / ora lui ramane fixata / in oasele mele!"). In rostirile Paulinei Popa sublimul coexista cu imundul, se intrepatrund asa cum „in acelasi ochi stau ingemanate / lacrimile bucuriei cu cele de ura". Explozia de lumina si de vitalism a unor poeme (precum Poemul bticiiriei) este mereu insotita de „cerul intunecat" sau de „tristetea privinlor", zambetul este urmat de grimasele suferintei. Mai totdeauna, invocatia devine nota dominanta intr-o partitura complexa de sugestii si metafore, intr-o orchestratie ce armonizeaza contrastele. Motivele poetice se reiau, simbolurile revin, lar textul se revarsa in cascade pe o tema sau alta, dupa sinuoasele impulsuri si miscari interioare. In asteptarea calatoriei (initiatice?), sunt inregistrate inflexiunile unor trairi... bine temperate, exprimand optiunea pentru gestul crestin (,,Celui ce arunca dupa tine cu pietre, / mai degraba arunca-i paine"), pentru iluminarea prin dragoste („Lumina si dragoste / ca un vuiet ascuns mie / nu se disting in poemul / in care copilul se ndica / si cauta o alta intersectie / lar eu prin padure ascund ce-am vazut / de teama lubirn"). Regasirea prin dragoste, chiar si cu „aripile legate", chiar si „sub aripa rnortii", reprezinta, asadar, adevaratul liman spre care cuvintele duc fiinta, trecuta prin maculare insa purificata in ardenta aspiratiei: „Nu putem, plecand cu bratele pline din campul cu flori / sa luam cu noi imaginea lui neatinsa, cum nu putem, prin cenusa trecand / s-avem talpa curata, s-avem lumina ce-a „fost, nestinsa^” (Apa si vant).

Poezia Paulinei Popa vorbeste despre energiile inchise in cuvant, despre cercul dc aur al adevaratei rostiri in care nu se poate patrunde decat cu pretul trairi profunde a „nevazutului" dintre taceri, al curajului de a privi cu ochii inchisi.

LUCIA CIUCIUREANU
0 poezie nu doar feminina*
(Rev. ARCA nr.1-2-3 (178-179-180) / 2005 (pag 194)

In tot ce scrie, Paulina Popa pune suflet, patima. In acest ultim volum aprinderea ii este provocata, paradoxal, de (in)gerul politic. Universul ei se misca in jurul barbatilor. Ei sant si protagonistii (actantii) spectacolului lumii. De aiurea si de la noi in anul electoral. Masti felurite ascund acelasi „monstru" politic care invadeaza „drumul limbajului". Unul steril de idei si sentimente.

In aceasta iarna a barbatilor, femeia se simte agresata: de pustiul din jur si de pustiul din suflete. Ea e in vers mereu „femeia singura", ocolita, aratata cu degetul, lovita, stigmatizata. De o acuta lipsa de comunicare, cuvintele ce-ar fi vrut sa le spuna le gaseste, intr-o alta zi infricosatoare, pe corp, tatuate; de celelalte spaime existentiale ale lumii moderne. Razvratirea ei va fi una exemplara. Se va retrage in scris, inteles ca duhovnic si izbavire. Revolta, preluata de poeme, ii va reda echilibrul si siguranta de sine. Ingenioasa, poeta apeleaza la un truc. Sublineaza barbatul visat, cel adevarat, in masculinul poem.

Ca la inceputuri, el „o invaluie ca o armura" (G. Vulturescu) Fructul acestei coabitari se va naste inger salvator. Dar divin intr-un act de creatie predestinat: „Numai el stie,/ atunci cind vine la mine si ma scrie,/ ca, asa cum Ai poruncit, Doamne,/ pasii mei se indreapta spre ceea ce Tu Ai pregatit/ inainte de nasterea mea/ din mama Maria si tatal Alexandru,/ Amin". In acelasi timp, simbol al inocentei si al puritatii pierdute. Deopotriva ocrotitor si ocrotit: „Aleluia!/ De ieri ard smirna si tamaie./ Se naste un inger./ Eu ii tin capul/ intre palme".

Poemele Paulinei Popa au vibratie, caci sint scrise „cu sange" si, ca la debut, „cu mainile in flacari". Miza e una mare. Aceea de a atrage atentia asupra pericolului depersonalizarii si al atrofierii constiintelor: „Sacrific pasari, obrajii imi ard ingerul politic. Incerc sa conving ca/ am vazut oameni". „Gerul" e mostenit, vine din comunism. Rememorarea acelui timp devine un prilej pentru eul poetic de a se proclama solidar cu umilintele si lasitatile de atunci: „Si eu mi-am muscat limba/ in palmele mele, scrise la lumina unor felinare/ adunate si acelea de prin poduri si magazii,/ am urmarit in spatele unui grilaj desfasurarea,/ si eu am tras jaluzelele...„.Asaltul realitatii cu cele grave si serioase, „tot ce are legatura cu poporul" lasa urme de jaratec in poeme si reaprinde „focul". Istoria se repeta, „oamenii nu au ochi sa vada", greselile trecutului reinvie: „Toate sunt aceleasi!/ Porunca vine dintr-o alta gura/ si mana care izbeste are o alta manusa de lut". Cruda realitate pe care e nevoita s-o lase testament nepotilor, generatiilor viitoare. in care „fiecare loveste pe fiecare,/ apoi respira usurati" si „lumea piere sub blestemele proprii/ cu crucea in mana". In numele Domnului, culmea apostazei.

O fi ea, lumea, a barbatilor, dar femeia e singura capabila s-o salveze. Prin statornicie, fidelitate, putere de sacrificiu, suferinta, intruchipate, in texte, de Penelopa, Euridice si femeia lui lov. Ea e si suflet si spirit, traieste si gandeste. Atit are noroc, gindul nu i-l poate nimeni fura. E cea care pastreaza traditia si credinta: „Un inger frumooooos,/ ca acela ce venea la patul meu/ cind eram fata lui Sandor/ si a Mariei din Valeni". Sensibila si lucida, ea recunoaste „semnele" si indeamna la clipa de reflectie necesara in goana nebuna a vietii: „Totul se dilueaza,/ nu se disting forme/ Ploaia nu mai bate/ Metalul incins taie, taie.../ 0 doamna neagra se plimba". Femeie creator si femeie-procreatoare, ea reuseste in cele doua ipostaze sa atinga „extazul nemuririi". E singura nu pentru ca merita, ci pentru ca dragostea, ca toate lucrurile bune, a devenit „ceva preistoric". Barbatul nu se poate ridica la altitudinea visului ei de iubire: „Dar barbatul?/ El ii smulge aripile,/ o arde cu vorbe de ocara,/ desluseste zborul ei dar o loveste! o loveste!/ apoi pleaca la alta femeie". (Barbatul imi aminteste de „Don Juan" a lui Marin Sorescu). Timpul si-l masoara altruist dupa „bucuria celor din jur" si dupa prietenii rinduiti pe raftul bibliotecii. E puternica totusi, caci isi cunoaste sufletul: „Cine isi cunoaste sufletul, poate stapini intregul univers". Traieste in intimitate doar cu poemul si-si asteapta cititorii. Isi pastreaza speranta „pentru ca in lume se gasesc intotdeauna si oameni/ cu bratele deschise". Rolul tandemului creator-poem este de a completa jurnalul, de a scrie in „caietul vietii", pentru ca oamenii sa nu uite „aventura unei lumi alunecind".

Volumul e unitar si inovator. Asezarea versurilor in pagina si gruparea lor e diferita.

Ultimul vers din poezie devine titlul celui urmator. Poemele se insira astfel ca margelele pe ata. Permitind cititorilor sa se simta „ametiti de senzatii". Repetitiile si interjectiile frecvente, cit si superlativul expresiv realizat prin lungirea vocalelor (sunetelor) devin un pandant al preaplinului sufletesc din vers. Care se descarca, se exteriorizeaza, debordeaza. Limbajul e cind aluziv, cind biblic, cind sec ca o stire de presa. Majoritatea metaforelor (simbolurilor) si a laitmotivelor ilustreaza cimpul lexical al nelinistii si al agresiunii: vulpea (dublul constiintei, reflexul din oglinda), serpii marilor, pasari(le) cu aripi de metal, inghetul, gerul, florile de gheata, camasa de cobalt etc.

Vorbirea directa transcrisa intre ghilimele si dialogurile din poeme sint un reflex al setei/ nevoii acute de comunicare. Atitudinea poetica ramane neschimbata in toate cele 88 de poeme. Pe scena barbatii intretin piesa. Plictisitoare prin repetitie, prin absenta trairii si raceala interpretarii. Deodata apare femeia care isi joaca cu emfaza neputinta. Auditoriul intelege imediat ca arta cu care si-a conceput partitura ii pune pe frunte coroana invingatorului. In final, ea primeste aplauzele. A invins pentru ca a creionat cu succes chipul unei femei puternice care scrie poezie.

* Paulina Popa, inGerul politic, Ed. „Emia„, Deva, 2004.