VIETUIAM
ca o floare de zapada
in Departele ce-mi era tot mai aproape
sus pe muntele PSYHE.

Ma cataram pe stanci
cu cingatoarea stransa
si picioarele goale,
asemeni cautatorilor de aur.

Pe varful stralucitor al ghetii
totul era asa cum imi inchipuisem.
Mai putin departele
care avea trupul perfect si mi se daruia,
mie si tuturor.

Nu am sters colbul stralucirii cu palma,
acolo sus,
cu buzele l-am sters si am citit:

pentru voi sunt pregatite zapezile!

albul ii orbeste pe cei nebuni!

soarele vostru este albastru ca puiul PSYHE!

la vremea culesului se simt boabele plesnind!

aluatul bine framantat face painea buna!

intelepciunea sta la masa cu cei nebuni!

semintele sunt aruncate in poem/
in pamantul curat, cuvintele, cuvintele.../
poetul
le poate vedea incoltind!

In timp ce eu citeam, printre omuleti,
cu namolul asupra, se tragea nimicul,
se batea-n piept, haulea,
era imbracat in blanuri...

L-am vazut cu ochii mei
care au devenit ochi
si mi-a fost teama de umbra lui,
de masca frumoasa scoasa la licitatie.

Mi-a fost teama de el
si
mi-am amintit vorbele lui Solomon:
- Cine a adunat vantul in pumnii lui?...
Daca esti intelept,
pentru tine esti intelept!

Acum ma inchin,
inchinata ma las,
beau apa cu o sete ce vine din tinutul Moabului,
inalt cetatea
si raman in muntele Psyhe,
vietuind cu Departele
ca o floare de zapada
fara a cere ajutor.

FARA A CERE AJUTOR,
scriu pentru cei vii
si pentru cei ce stralucesc in rugaciunile lor,
pentru voi, pentru el,
pentru cel ce canta.

Si el innoada cu aceleasi frumoase degete lana de aur,
si el,
de pe insula Argos a pornit
cu trupul lui din nou inflorit
asa ca si trupul meu!

Ma revolt impotriva orgasmelor secolului,
a celor ce sapa, cu nerusinare,
gropi in imparatia cuvintelor,
a celor ce uita cat de frumos este poemul,
asa cum sta infasat in camasa alba.

Scriu pentru el, prietenul meu, cel care,
de teama sa nu coboare pe pamant
otrava mainilor tuturor,
tine aprins felinarul zi si noapte
pentru bucuria semenilor.

Imi iubesc batranii
(stiu ca iubirea acopera toate greselile)
Ii privesc cum ara cu plugurile lor amintirile.
Iubesc poetul
care scrie ca si cum si-ar sfarteca trupul.
Apoi, incarcat cu lumina sangelui,
se aseaza in tinuturile sale
ignorand tineretea unora
si a altora!

Fara a cere ajutor,
nu adorm in vremea secerisului,
ca nu cumva ploaia sa-mi strice recolta.
Merg pe linia incinsa a sticlei,
nu ma impotrivesc taieturii,
ma las contemplata de matasea verbului,
vad ceea ce i-a fost interzis vederii...

Rareori
inmultesc pietricele
lasandu-le sa-mi tasneasca din mana,
si atunci pentru numai pentru a alunga lupii
ce vin cu coltii rosii sa-mi sfasie rochia.

Tot ce scriu pentru voi, pentru el, bunul meu prieten,
seamana cu o floare de bronz asezata peste o alta floare.

Nu intorc capul
pentru cei ce arunca vorba
ca si cum ar arunca murdarii intr-o apa curata.
Poate pentru cei ce au ochii mei, bratele si interiorul.

Fara a cere ajutor oamenilor,
scriu,
inventez jocuri pentru nepoti,
le vorbesc intr-un limbaj nou,

apoi ma iau pe brate
ca si cum m-ar lua
o fiinta reala.

O FIINTA REALA
sta si ma chinuieste cu privirea de sub brazi.
Ingenuncheat in zapada, Ingerul canta la chitara.

Biserica este purpurie,
se ridica spre cer cu ferestre deschise.

Lacrimile Maicii Domnului se preling in sloiuri de jar.

Sufletul este albastru, se contempla in ninsoare.

Substanta, materia cu urechi frumoase -
o forma a placerii ce-mi trece prin carne
este cea care ma determina
sa nu raman nemiscata!

Porumbelul Domnului bea apa din raul inghetat.
Soarele apasa usor pe inima iernii.
Sangele
imi acopera mana.

______________________________


IN RAMURILE SALE,
ale Departelui,
stau poemele pe care le scrii.

Le hranesti cu apa din palmele tale, fara cuvinte,
fara salbaticiune, cu gura cusuta,
asa cum ii sta bine fecioarei, cuminte.......
Se face tarziu si mana refuza
poemul pe care trebuia sa-l scrii,
sa-l termini odata si odata,
sa-l porti ca pe o jucarie printre femei.
Se face tarziu si mana refuza
parfumul cetatii destrabalate si negre.
Femei vulgare, haulind, cu belciuge in nari,
se aduna sub pomul udat cu palmele tale,
se infrupta, musca din mere...
Ca dintr-un vis te trezesti pe intinderea alba a colii,
sangele tau nu mai poarta in el seminte viorii,
rochia ti se muleaza pe corp
sub sarutarea ploii.

SUB SARUTAREA PLOII
vrem sa ramanem,
sub ape.
Sa ne iubim unul pe altul
ca-n vremurile bune.
Sa fim nemuritori in versul nostru!
Dar ne ucidem pruncii
si ne uram incolacindu-ne ca viperele-n lume.

Sa fermecam cu ochii nostri mari,
sa straluceasca soarele –n amiaza.
Dar ne stropim cu var
si-n loc de daruri ducem la altare
vulpea carnii treaza.

Vrem sa fim copii si sa zburdam prin iarba,
sa fim iubiti cand trecem pragul vietii, dar ne uram, hulim si blestemam,
in loc s-aducem jertfe
pe-altarul diminetii.

PE ALTARUL DIMINETII
straluceste potirul.

Implori fascinatia
poate Ingerul se va indura,
isi va inmuia aripa,
iti va uda buzele
si va canta din nou la kitara
asa cum canta acolo departe in Muntii Bihorului.

Ar fi trebuit sa scrii poemele cu lacrimi,
sa arda trupul de hartie pana la os.
Ar fi trebuit sa strigi in intersectie
pedeapsa ce-ti chinuieste mana
preschimband-o in torta ce arde cu folos.

Pe altarul diminetii straluceste potirul
din el bei trupul poemului sa fii vie,
La san alaptezi copiii cuvantului,
o goarna de aur te cheama departe-n campie.
Pe altarul diminetii da sa plesneasca o floare,
iti induiesaza versul, exercitiul, zvacnirea,
se joaca in fereastra dragostei tale antice.
Constienta ca nu ti-ai scos nici un ochi pentru poem
iti acoperi cu palma privirea.

Ecranul timpului ameteste,
dincolo de el potirul cu soare,
pe pragul diminetii te-asteapta ingerul,
iti picura-n sange si in ochiul plin de albeata poemul
vinul sfant pe care il duci,
ca si cum ai duce un prunc la botez,
la altare.

LA ALTARE
slujesc preotii Domnului
si alaturi de ei Departele.

Ziceam. Sa ma inchid in gandurile mele inzapezite,
sa ma imprejmuiesc de mirodeniile ce razbesc dintre file
si sa ma indrept sub loviturile ghetii ce vin una dupa alta.

Ziceam: In timp ce preotii Domnului slujesc la altare
sa traim pentru bucuria semenului ce vine pe furis, intra in poem,
se gudura ca un caine, isi face de cap
apoi dispare asa cum dispare soarele ce straluceste pe zapada de doi metri.

Bucuria semenului, cea pe care o vedem din ce in ce mai rar.
Din ce in ce mai rar si soarele.
Poate pamantul.
El este fila cartii.
Il rasfoiec cu degetele mele si stiu ca-i sunt femeie,
ca traiesc frumos pentru toate iernile lui,
ca nu-mi las inima sa inghete chiar daca haina lui de zapada
ma strange in chingi.

Ma strange in chingi
pamantul.

Il iubesc, cu raul meu de fluturi, cu Iordanul trupului,
cu Gangele si cu Crisul Alb in care se scalda,
despuiata de vicii, copilaria,
apoi ma priveste printr-un ciob de sticla colorata.

Pamantul,
cel din fiecare leganat al rochiei mele de carne
ale carei pliuri se muleaza asa cum dicteaza existenta.
Pamantul care-mi musca limba.
Si eu ii musc limba, apoi imi spun ca nu trebuia.

Ii ating obrajii si simt cum sangele lui ma strange de mana.
Pare a fi barbatul pe care l-am asteptat toata viata
sa jure alaturi de mine.

Pamantul -
el imi sparge vitrina cu intrebari,
el ma duce ca pe o mireasa
la altare.

LA ALTARE
aduci jertfa vietii
supusa blestemelor omului tau dupa lege.

Prietenii arunca pietre.
Cine va indrazni,
lupii nerusinarii
in piata cetatii sa-i lege?

La altare aduci jertfa
poemul care ti-e frate si sora,
il aduci cu sudoare,
cu epuizarea ce-ti sfarma capul
strada de sub talpi,
bratele ranite dar pline de soare.

Nu stiu cine intinzandu-ti o mana
te-a ridicat din praful cetatii,
a trecut impreuna cu tine prin sangele scurs,
prin coltii inrositi ai vietii.

Acum stai la fereastra zapezii.
Ingerul ingenuncheat canta la kitara sub luna.
Prin camera ta de hotel trec umbre,
fac cerc imprejur, danseaza o hora nebuna.

Alte umbre trimit mii de vorbe,
sunete demult pierdute prin lume,
nici nu mai stii cate s-au dus, cate mai sunt,
carui sarpe, adormit si el sub frunte,
sa-i mai dai un nume.

La altare aduci jertfa,
ninsorile au acoperit tot ce mai era viu, Ingerul canta.
Kitara Domnului se aprinde,
sunetele ei acopera muntele,
spre tine se-ndreapta linistea ca un blestem.

De ce nu cuvanta,
de ce nu cuvanta!!!?

DE CE NU CUVANTA
gheata?
Brazii, muntele, ninsoarea inalta cat casa,
soarele,
spaima batrana ca o curva,
de ce nu cuvanta?

Nu am vazut cum incepe iarna.
M-am trezit dintr-o data in mijlocul ei.
Nici frica nu mi-a fost, nici nu am plans de fericire.
Nu am nesocotit Cuvantul, sluga i-am fost,
frate, prietenul care a legat incaltarile,
iubire i-am fost si mult timp dupa aceea...

Nu am nesocotit Poemul, caine credincios i-am fost,
trepte, sa calce,
sa zvacneasca din tot sangele ca un vultur.

Nu am nesocotit cititorul,
nemiscata in preajma lui, incremenita am fost.
Cu frica Domnului in sange am stat in fata lui
ca la judecata de apoi.

Nu am vazut cum incepe iarna.
Departele l-am vazut si aproape / as fi vrut sa-i fiu femeie,
implantul din creier, dintre sinapse,
dorinta copilareasca de a face numai lucruri bune,
insomnia vamilor de gheata.

Departele care-mi este tot mai aproape...

Bine ca a venit Ingerul care canta la kitara
si a zdrobit deodata invalmaseala gandurilor.
Cu o forma noua de viata mi-a rasucit neatentia
si m-a trimis in avalansele realitatii.

Nu am adaugat nimic cantecului de Inger.
Un lucru i-am cerut:

indata ce voi inchide ochii
lasa-l pe Mihai sa vada cu ochii mei!

Stana de Vale, februarie 2005