DUMITRU VELEA / Interviu cu Paulina Popa
PAULINA POPA – O POETA PE MUNTELE MEBO*

Ne nastem intr-un loc, care devine centrul fiintei noastre; intr-o zi, care prin repetarea devine un timp circular; venim cu un scop determinat intr-o lume a cauzelor si rareori il aflam – si aceea cand ne pregatim (si cine stie cat timp) pentru al implinii ca trecere dincolo. Unde ai deschis pentru prima oara ochii, acolo incepe lumea – si este magica; unde a vazut ziua si noaptea acolo vremea se roteste la nesfarsit – cu eternitate, si unde ai intrat in dialog cu cele si cei din jur acolo se dezvaluie-sacrul. Am spus aceste doua fraze inainte de a incepe dialogul cu Paulina Popa, pentru care poezia isi are radacinile infipte in cer.

Cand si unde te-ai nascut?

- Eu sunt parte din acei multi care inca mai cred in cei sapte ani de acasa, cred in amprenta pe care o lasa asupra formarii ulterioare a unei personalitati, a unui individ, spatiul spiritual in care s-a format ( a se citi, implicit, spatiul geografic). M-am nascut undeva la marginea Campiei de Vest, in judetul Arad, acolo unde incep dealurile si apoi Muntii Codru Moma, o zona cum nu se putea mai plina de mister; intr-o parte campia pana in Pusta Ungariei si in cealalta parte muntii. A mai randuit Dumnezeu ca prin fata casei parintilor mei sa treaca o apa, poate de aceea imi plac limpezimile, lucrurile curate si stralucirea pe care am invatat-o acolo. Ascultam, in copilarie legendele locurilor, care aproape intotdeauna erau legate de Sfanta Scriptura ori de vitregiile istorice pe care le-au indurat cu stoicism strabunii mei.

O imagine din acestea s-a dezvoltat in propria creatie, precum copacul mitic din somnul Imparatului? Te stapaneste? Ai adus talcuitori, sau tu singura incerci sa aflii talcul?

- Nu ca o ciudatenie, ci mai degraba ca ceva care tine de fiinta mea extrasenzoriala, pe masura ce DEPARTELE se apropie de mine, „ COPACUL MITIC DIN SOMNUL IMPARATULUI” creste... creste... Nu ma stapaneste! cum , nu ma stapaneste nimic din cele din afara mea. Talcurile sunt multe. Incerc, si cred ca sunt tot mai aproape de acel DEPARTE care se cere talcuit.

Unde ai facut scoala?

- Daca ma intorc in vremea primelor litere vad o copila prea cuminte pentru acea varsta. Toata viata am fost o insingurata. Iubeam orele mele de liniste pe care le petreceam in gradina de basm a parintilor mei, o gradina plina de verdeata si flori, ceva asemanator cu raiul iluziilor noastre.

Cata afectiune si iubire da iunui copil, imi spunea Odette, tot atata poate sa daruiasca si el lumii. Este o lege a corelatelor, ca sa folosesc cuvintele lui Eminescu.

- Am avut o copilarie frumoasa de aceea imi face placere sa vorbesc despre ea. Am cunoscut scriitori care nu pot vorbi despre copilarie pentru ca au trait o tragedie in acei ani.

Depinde de ei daca reusesc sa rastoarne tragicul existential, impasul acesta, in productivitate. Se stie, de la Goethe, ca o modalitate de a trece peste suferinta, chiar peste precaritati si traume din copilarie, completam, este activitatea creatoare si productivitatea. Capul sus spune neamtul! si paseste peste durere. Ceva din influenta aceasta se vedea la ardelean in a duce un gand sau un fapt pana la capat. Poate de aceea au si un cult al dascalilor. De pilda, Ion D. Sirbu – de ziua lui Liviu Rusu – lua flori din Craiova si impreuna cu sotia plecau cu trenul la Cluj pentru a-l cinsti pe dascal.

- La Beius unde i-am avut profesori pe Corneliu Craciun, scriitor si autor de manuale, pe scriitorul Nicolae Branda, pe compozitorul Mihail de Bruchental si pe artistul plastic Sabin Indrei. Aici la Beius l-am cunoscut pe Gheorghe Pitut si zilele acelea de recitaluri de poezie, serile de cenaclu, adevarata scoala de creatie m-au format intr-o spiritualitate ca o forma de manifestare permanenta. Asa cum ai povestit despre I D Sarbu, si eu mi-am asezat dascalii pe un podium de pe care nu va fi posibil sa coboare vreodata.

Despre parinti?

- Sunt fica preotului Alexandru Popa si a Mariei (n. Bercea). Mama mea este o taranca ce isi creeaza modelele de broderie pe care le executa cu mare maiestrie. Cred ca o importanta parte artistica a fiintei mele o mostenesc de la mama. Asta pentru ca din primii ani de scoala, alaturi de versurile inocentei desenam foarte mult. Mi-am ilustrat toate cartile pe are le-am scris pentru copii, pana cand multimea preocuparilor zilnice mi-au acaparat tot timpul. Fiindca ai vorbit despre genetic, eu cred ca mostenirea genetica este foarte importanta in devenirea unui om. Ca la aceasta mostenire mai adaugam educatia, mediul, etc. asta este ceva care imbraca asemeni unei rochii faptura frumoasa, perfecta ori handicapata a genei.

„Copilaria este singurul eden din care nu ne poate izgoni nimeni”, imi spunea Odette. In ea se afla implantata radacina creatiei noastre. „Tot ce pare ca s-a sters / e pururea in fata”, zice Eminescu.

- Daca as fi stiu ca aduci convorbirea noastra al acest subiect: copilaria, nu as fi vorbit inainte despre asta. Cred ca Odette avea dreptate, asa cum dreptate avea si Eminescu: ” Tot ce pare ca s-a sters/ e pururea in fata”. Ba mai mult cred ca pe masura ce ne apropiem de acel Departe despre care vorbeam la inceput, copilaria revine cu o mai puternica oglinda.

Ce personaj din copilarie iti sta in fata, cu chipul nesters? Dar in fundul constiintei? Dar in strafundurile milenare ale inconstientului?

- Daca citesti cartile mele, nu numai cele pentru copii, unde figura predominanta este a mamei, dar si cartile de poeme, vei vedea ca figura care este vesnic alaturi de mine, zi si noapte, chiar daca este acum intr-o alta dimensiune, este bunicul meu. Este inteleptul tuturor cartilor, cel ce-mi sopteste, cel ce ma conduce de acolo din adancurile subconstientului meu. Cat despre strafundurile milenare ale inconstientului, acolo lucrurile capata o infatisare putin diferita de spiritualitatea crestina in care m-am format. Undeva forte departe cred ca era o femeie care infrunta marea si desertul cea care se dezlantuia, traia...

Ai vreun complex? Ai reusit, prin jocul sau, sa-l dejoci?

- In copilarie aveam un complex al neputintei comunicarii. Asa cum am mai spus eram o insingurata si cred ca nici astazi nu iubesc prea mult societatea, demersurile sociale, intrunirile... cu toate acestea organizez anual un festival. Poate tocmai pentru a invinge, pentru a dejuca, acest complex.

Povesteste-mi ultimul vis.

- De ceva timp visez frecvent o plimbare cu o barca albastra pe Marea Moarta. Totul este feeric, barca este impinsa de oameni albastri si cineva de departe ma cheama. Visul acesta se repeta si-mi face placere.

Imi aduci aminte de Ghilgames, care dupa moartea prietenului sau Enkidu, a pornit spre stabunul sau, Uta-napistim, singurul om care obtinuse nemurirea de la zei, sa afle taina vietii vesnice. Si cuprins de furie, la urcarea in corabie spre a trece apele mortii, sfarama ocrotitoarele Fapturi-de-piatra. Barca ta este impinsa de „oameni-albastrii”. Pana la urma el trece si obtine acea buruiana numita batranul-infloreste, dar la intoarcere adoarme si i-o mananca sarpele. El obtine nemurirea, schimbandu-si anual solzii vechi pentru altii noi. Ce traseu initiatic al omului, revelat inca din zori! Daca s-a fi aplecat Jung asupra lui, ar fi vazut in acest sarpe o marca a Sinelui! In acest context, oarecum, in ce personaj din religie, din literatura, te regasesti?

- Cred ca jumatatea aceea care conduce doua edituri este Marta iar partea care sta si scrie poeme este Maria – sunt cele doua surori la care a poposit Iisus in Betania.

Carei legi a vietii te-ai supus, si careia, nu? As vrea sa ne ferim de pareri in favoarea judecatilor. Pareri au doar politicenii. Ei cu pareri, ca maimutele care rod orice fruct reprezentat prin albume, stiu ce este adevarul, adevarul pe care si Iisus s-a ferit sa-l defineasca.

- Politicienii, cei care, conform asteptarilor, de altfel, dau spectacole gratuite in cele doua camere determinand o lehamite care , din nefericire, se reflecta tot mai mult in privirile intunecate ale tuturor, sunt o specie despre care as prefera sa nu vorbim acum. Sunt totusi ingrijorata ca specia despre care vorbim este pe cale de a se inmulti periculos de mult. Ei, vezi, ei nu pot emite judecati de nici un fel, cu atat mai mult judecati de valoare si se ascund sub slogane de genul: „ eu nu pot judeca...” Cat despre legea vietii care ma conduce si careia ma supun as putea sa vorbesc mult si bine, mai ales ca este vorba despre legea nescrisa a bunului simt, ori altfel spus: „ ce tie nu-ti place, altuia nu face”. De altminteri, nadajduiesc sa fi observat ca fara osebire zona galagioasa a celor din jur nu face casa buna cu legile acestea. Vreau sa cred ca ma folosesc de tehnica proprie oricarei vointe puternice, aceea de aduna la un loc binefacerile contemporaneitatii si cele ale familiei, copilariei in speta. Iata cum ne intoarcem din nou la esente. Asadar, inconjurata de umbre si de lumina, nu las ca intunericul sa ma asupreasca, dar nici ca lumina sa-i ia ochii. In felul acesta pot patrunde cat mai adanc inlauntrul tainelor care apar si dispar odata cu noi in Departele ce sta si pandeste.

Despre arta?

- Lumea este cea mai perfecta arta. Depinde de ochiul care priveste lumea. Nu sunt filosof dar stiu ca filosofia lumii se rezuma la credinta si raportul omului cu Dumnezeu creatorul.

Creatorii, in functie de felul perceptiei artistice, se impart in vizuali si auditivi...

- Sunt un creator, prin excelenta vizual. Asta pentru ca in cazul meu la-nceput a fost desenul. Aproape am transformat acest atribut al meu intr-o percepere extrasenzoriala a cuvantului. Prin versurile mele creez imagini, desenez, inventez un pastel ori o grafica alb/negru, functie de spirit. Imi place sa jonglez, sa sacrific, uneori, culori pentru a conduce cititorul spre preschimbarea neantului intr-o lume vie. Uneori as dori sa fiu cel mai realist dintre toti realistii, sa concep spatiul si timpul dupa formule matematice la care n-am avut niciodata acces, sa ma abandonez acestei lumi cu imbratisarea unui realism crud. N-a fost sa fie asa. Sunt mai degraba fiinta care cauta , intr-o lume corupta din temelii, energii noi, stari estetice, chiar daca uneori ma constat captiva in axiome indescifrabile.

Cred ca realismul tau, de care vorbesti, nu are nimic cu realele. Mai degraba, cu realitatea de zi cu zi.

- Cand am vorbit despre realism m-am referit, printre altele, la viata angajatorului.

A directorului editura?

- Da pentru ca, nu de putine ori poezia este defavorizata de timpul alocat unor probleme administrative, editoriale... Este totusi o logica a acestei preocupari: poate bucuria estetica a realitatii intru creatie – o carte bine facuta, un scriitor tanar pe piata cartii, o noua lume pentru cititor. Chiar daca viata de zi cu zi, impertinentele manifeste ale unor confrati, mizeriile sociale si de foarte multe ori politice, se astern peste noi ca o patura roasa la colturi, sunt una dintre cei care, inca mai zaresc lumina. Poate si din acest motiv continui sa duc productia editoriala mai departe, ajungand deja la un numar de peste 300 de aparitii, dintre care, procentual, 80% sunt carti de valoare. Chiar daca vi se va parea prozaic, atunci cand pornesti o afacere - pentru ca editarea de carte, pe langa cultura, foarte multa cultura, este si o afacere - iti asumi o foarte mare responsabilitate fata de angajati. Si aceasta responsabilitate este cea care te obliga la un moment dat. Reusesc cu greu a sincronizare intre afacerea in sine si creatia proprie. Aproape intotdeauna cea care sufera, cea care pierde este poezia.

Am vazut la tine o colectie de cristale, de pietre semipretioase. In vechile texte, iclusiv si in Biblie, abunda comparatiile divinitatii cu lumea cristalelor. De la lapislazuli la aur. (Nu am urmarit, daca si in poezia ta.) Ele sunt compensative: puritatea si vesnicia lor opuse murdariei si inconsistentei cotidianului, a omului cazut si scufundat in aceasta.

- Iti spun, chiar daca, frecvent simt barca scufundandu-se, am gasit / m-a gasit, o modalitate de salvare: lumea periculos de vie a cristalelor. Sunt o pasionata colectionara de cristale. Toate aceste cristale, asemeni unor fiinte vii, fac parte din lumea mea si m-au condus catre experiente unice. Chiar daca am pornit colectionarea de cristale alegandu-le pe cele care-mi produceau o senzatie estetica, am ajuns acum sa percep lumea lor ca pe ceva fara care nu as putea trece pragul extrasenzorial.

Odette ma incuraja, scriindu-mi: „in ziua de azi lirica devine un fel de Arca a lui Noe”.

- O forma de salvare proprie – cu siguranta! Si daca poezia nu va salva lumea, atunci cine? Cand spun poezie, folosesc cel mai inalt nivel al gandului, sunetele si imaginea dusa pana la esente. Nu cred ca vulgaritatile, dejectiile si pornografia expusa in asa zisele versuri au vreo atingere cu lumea poeziei. Poezia nu exista inafara relatiei cu Dumnezeu, cu sinele( care nu poate altceva in poezie, decat duhul sfant primit la botez). Daca toti ar privi poezia din unghiul acesta atunci, sigur, poezia ar salva lumea.

Este poezia parte din partea neimpartita?

- Asociez creatia oricare ar fi ea cu cel care a creat cerul si pamantul. Si inca o data: nimic fara Dumnezeu.

Ca fiica de preot si casatorita cu preot, in aproape jumatatea de secol ce a trecut, cred ca ai fost trantita, busita pe drumul afirmarii. Aplecandu-ne ca o intrebare peste lumea noastra, sa fii fost ea o pierdere de viata si spirit fata de cea occidentala?

- „ ...Poemele...nu s-ar fi scris singure / daca oamenii nu te-ar fi calcat in picioare toata ziua, / de dimineata pana seara....” scriam in 2002, in cartea „ Barbatii secolului” aparuta la editura Cartea Romaneasca. Cat despre „busiri”, etc... cred ca ti-am raspuns. Sa vorbim despre anii de tacere. Cred ca cei cincizeci de ani de spaima a cuvantului au fost in fapt ani de germinare. Cum am fi putut cunoaste frumusetea unui cimp cu flori daca nu am fi vazut si campul devastat de foc” Eu as fi preferat o libertate departe de maleficul occidentului. Nu ca occidentul nu are valori. Din nefericire pentru neamul meu, noua ni se arata doar fata urata a occidentului, asa cum occidentul vede doar fata urata a Romaniei. O foarte mare gafa a presei este tocmai accentul pus, nejustificat, pe crima de orice sorginte ar fi ea: spirituala, morala, penala. Cine a mai vazut inviere fara o moarte prealabila?

Hegel vedea istoria ca progres, in constiinta libertatii. Si totusi, pe acest traseu, zilele fericite le considera pagini albe.

- Istoria este, prin excelenta, un sir de pagini albe, pagini negre. Nici nu vad altfel lumea.

Esti optimista. In ce relatie te afli tu si opera cu przentul si istoria?

- Nu neaparat ca poet, ci in simpla calitate de om civilizat, intram in rezonanta cu timpurile pe care le traim, intram in rezonanta cu istoria ( mai cu seama daca trairile tale sunt mai intense) Nu prin postura de intimizare a istoriei cat mai degraba prin cea de analiza de incercare de reconstruire a ei din prisma spirituala specifica unora dintre creatori, obligatoriu specifica poetului! A intui istoria este mai mult decat o relatie, este viata in sine. „ Tot ce are legatura cu poporul meu / mi se pare extrem de serios” scriam in cartea „Ingerul politic” si cred ca poetii sunt predestinati a se implica istoric ( atentie! – nu politic). La scara temporala poetica, epoca dintre asa-zisa revolutie si zilele acestea, este atat de comprimata incat totul se reduce la cateva imagini, pe cand la scara istorica acesti ani sunt o vesnicie. Iata, deci, unde este realitatea.

Suntem precum Ulise spre Itaca. O calatorie ratacitoare pe mare, timp de zece ani, si alta initiatica, de-a lungul vietii, spre fiinta?

- Precum Ulise spre Itaca... Ai gasit imaginea potrivita pentru poet. Numai ca Ulise a ajuns la Itaca datorita dorintei, a efortului si a protectiei zeilor. Asta ar trebui sa stie fiecare poet. Putem afla cine este un poet doar printr-o simpla comentare a catorva dintre poemele sale, dar nu vom afla decat tarziu, mult prea tarziu, daca a ajuns in Itaca poeziei.

Ai fost chestionata de securitate?

- Nu am fost nici chestionata si nici o alta intalnire cu securitatea. Am fost persoana care, datorita ideologiei ( veneam dintr-o familie de preoti) nu am avut nici macar un loc de munca, nu eram inregimentata politic, nu membru de partid, nu membru UTC, nu tangente cu puterea. Lumea mea era extrem de restransa material dar fara limite, spiritual. Aveam totusi o trauma: nu puteam comunica. Scriam mult dar nu puteam publica ( asta dupa casatoria cu un preot).

La sfarsitul romanului Razboi si pace, Tolstoi se foloseste de o parabola pentru a arata cine face istoria. Berbecele merge in fata turmei de oi si crede ca el o conduce. Este ingrasat si toamna, dupa ce isi face treaba, Stapanul il taie. Dar el nu a adaugat nimic despre cainii de pe laturi, care, ingrasati cu lapte si carne de la oi, cred ca el apara si tin turma sa nu se risipeasca, mai mult, sa nu se rataceasca. Si soarta lor este mai buna decat a berbecului. Cat despre stapan, demult l-au uitat.

- Despre cainii care ne-au pazit si ne mai pazesc si astazi cu cea mai diabolica impertinenta - iata-i pe marile ecrane cum se ingrasa cu taxele si impozitele noastre, scot istorii ale literaturii romane, apoi, cu nerusinare construiesc scari asa zis valorice unde pe cea mai inalta treapta sunt asezati ei si toata sleahta secureasca... Avem si in jurul nostru asemenea „lingai” care s-au facut luntre si punte pentru securitate iar acum pentru sri, improscand cu noroi in stanga si-n dreapta, dar... tacere.
Sunt lucruri despre care as prefera sa nu vorbesc niciodata, asa cum sunt lucruri pe care cu multa vointa reusesc sa le ingrop intr-un recycle bin de unde nu le mai scot la iveala niciodata si altele care desi mi-au frant cumpana , mi-au infundat drumul determinand un alt curs, raman pe monitor ca o aducere aminte.

Experiente limita

- Esti poet si cunosti fundamentala calitate a poetului de a interpreta semnele, asa ca supunand analizei versurile mele vei gasi experientele limita... Totusi, cat se poate de real, am trecut prin momente, mai multe de experiente care m-au apropiat de acel Departe mai mult decat este permis si de fiecare data apropierea a fost ca o proiectie a imaginii proprii la cativa pasi inaintea mea, un mod de a percepe altfel realitate. Compun, descompun si recompun de mii de ori acest mers pe sarma pentru a nu uita.

Ai avut o ora astrala, sau un ceas infernal?

- Sunt prin excelenta o fiinta astrala de aceea refuz sa vorbesc despre ore infernale. Cat priveste ora mea astrala cred ca a fost acea ora in care Dumnezeu a hotarat sa ma nasc in casa parintilor mei: Sandor si Maria din Valanii Aradului. Si totusi – cea mai puternica traire extrasenzoriala ce mi-a fost data vreodata a fost pe muntele Moab, la cetatea lui Irod Antipa, unde a fost taiat capul Sfantului Ioan Botezatorul. Am fost acolo chiar in ziua de 29 august, cand este si ziua mea de nastere si cand se sarbatoreste taierea capului Sf. Ioan Botezatorul. Acolo am simtit cum corpul meu, asemeni unui arbore uscat incepe sa inmugureasca, toate celule desfacand trairi noi. Acolo Dumnezeu era mai mult decat prezent, era mai mult decat lacrimi, era lumea in cea mai perfecta acceptiune.

In ce raport te afli cu politica?

- A trece de la energia coplesitoare a Edenului la a vorbi despre politica este o crima.

Tocmai

- Politica este cea care ne cuprinde ca-ntr-un cleste , ne rasuceste, ne obliga sa o vedem. Culmea, ne obliga chiar sa o vedem goala, asa cum este de la facere. Politica in sine arata bine. Haina cu care o imbraca impotentatii din fruntea tarii este murdara, jegoasa. As aprecia daca scriitori, poeti, creatori in speta s-ar implica politic, transformand perceptia noastra vizavi de „ politica este o curva”. Ar exista insa pericolul ca acea „curva” sa-i schimbe pe creatori si atunci ar fi jale.

Nu trebuie facut pasul inapoi, din valorile scop in valorile mijloc. Langa fiecare Daimon se afla un Demon, care, atunci cand este lasat liber, il maimutareste, stalcindu-i cuvintele. In ce relatie esti cu religia?

- Asadar, toate trimiterile de mai sus, nu sunt destule argumente pentru a defini relatia mea cu religia? Ei bine, inca odata, cred ca nu poate fi vorba despre nimic creativ fara o relatie indisolubila cu Dumnezeu, implicit cu religia. Spun asta pentru ca o anume credinta, obliga. Nu sunt o habotnica, dar nici nu vad cum as putea vietui intr-o religie proprie. Dumnezeu Tatal a lasat prin Moise anumite Legi. Daca stam sa analizam la rece aceste legi descoperim (pentru a cata oara?) ca fara ele lumea ar fi sortita pierii.

Are omul datoria de a participa la implinirea creatiei?

- Este obligat, creatorul trebuie sa participe la implinirea creatiei. Ar fi destul sa citim Sfanta Scriptura si lucrurile s-ar lumina. (Vezi pilda talantilor)

Care basm iti sta sub talpi ca o stanca?

- Tinerete fara batranete si viata fara de moarte.
Dar care opera iti vine ca o piatra de poticnire?

- Castelul de Kafka.

Cum si cand scrii, caci timpul nu se fura...Si fiinta, si sufletul ni se rup.

- Traim intr-un timp al contrariilor si nu este chiar surprinzator faptul ca, impotriva tuturor, reusim nereusitul si aratam lumii interioare alta fata decat cea care ni se perinda prin fata ochilor. Din ce in ce mai multi scriitori devin scriitori de dumineca. Din perspectiva unei astfel de judecati, ma voi referi explicit la relatia dintre factorul de continuitate a operei si doza de stare de gratie. In cazul poemului nu este chiar o tragedie. Acolo nu este nevoie de o luna, o saptamana... dar in cazul prozei este altceva. Cu fiecare ruptura a sufletului, cum spui, ma scrie un nou poem.

Triumful de zi cu zi si cantecul sirenele pot sa ameteasca. Cum te feresti?

- Te lasi ametit de triumf doar daca devii dependent. Altfel, legea echilibrului survine ca un motiv preexistent, cultural, pe care-l cultivi de multi ani. Asta daca privesc lucrurile dintru alt plan decat cel terestru. Revenind cu picioarele pe pamant, atunci cand partile aeriene dispar cu totul, intervine lupta materiei cu propria sa fatalitate. Mi s-au dat alte probe pe care le trec plina de rani cantatoare.

Despre prietenii de aici, de dincolo...

- Am prieteni putini. Prieteni pe care-i cuprind in toata dragostea mea, aici in aceasta dimensiune si dincolo. Am buni prieteni care s-au dus si care sunt frecvent prezenti in visele mele. Daca as vorbi despre prietenii mei plecati ar trebui sa stau cu tine cateva zile, dar: Laurentiu Ulici s-a dus tocmai cand pornisem un proiect cultural care n-a mai continuat. Trebuia sa fie cineva din centru, iar eu eram in Deva. Ioan Iancu care s-a dus frumos tocmai la un targ de carte. Langa el m-am format ca editor. De la el am invatat multe despre o editura. Alexandru Pintescu s-a dus intr-o primavara. Era prietenul iubit de toti cei care l-au cunoscut... Stefan Augustin Doinas s-a dus ca un fulger... S-au dus si altii, dar bunul meu bunic ma copleseste cu absenta lui. Toti s-au dus, nu stiu unde. Nu am o certitudine a ceea ce urmeaza dupa. Stiu ca exista un dupa dar nu stiu ce. Poate o viata spirituala, poate un ceva despre care banuim ca poate fi asa ori asa. Cred cu tarie intr-o viata dupa moarte, dar nu am certitudini. In lumea cristalelor mele am trait experiente despre care nu pot vorbi. Poate dupa o vreme...

Cum situezi procreatia cu creatia?

- Creatia si copilul una sunt pentru o femeie: aceleasi dureri, aceleasi intrebari, renuntari, deplinatati. Nu stiu, pentru un barbat? Doua fete am nascut spre extazul nemuririi. Acum am un nepot si sper sa fie barbatul care vede lumea prin ochii mei, sa vada mai mult decat am vazut eu.

Carui creator ii porti recunostiinta?

- L-am cunoscut pe Stefan Augustin Doinas, il simt prezent de cate ori incep sa scriu, asa cum il simt pe Gellu Naum, marele Gellu Naum cel care de cate ori vorbeam ma privea ca pe o mama. Uneori am avut impresia ca semanam cu mama sa. De fapt intr-o intalnire cu vreo luna inainte de moarte mi-a si vorbit despre aceasta asemanare.

Care este momentul propice inceperii creatiei?

- Scriu ziua, scriu noaptea, scriu intr-un bar, in tren ori in avion. Totusi cel mai prielnic anotimp al creatiei este toamna si cel mai prielnic moment este noaptea.

In ce relatie te aflii cu Valea Jiului? Ai fost in vreo mina?

- Nu am avut tangente considerabile cu Valea Jiului. O vreme Valea Jiului culturala insemna Dumitru Velea. Apoi am cunoscut si alti scriitori buni din Vale. Am si publicat cativa. N-am fost niciodata intr-o mina in Vale.

O intamplare simbolica pentru tine si opera.

- Nasterea mea intr-o familie de buni crestini.

Revelatiile de dincolo s-au facut prin Cuvant si Carte, cu litere gravate in piatra sau inscrise in suluri cu peceti. Numeste o carte pe care ai lua-o dincolo.

- Biblia. Si daca mi s-ar permite: Stefan Augustin Doinas – Poeme.

Te-ai gandit ce fraza ai spune lumii la plecare si ce fraza lui Dumnezeu?

- Lumii: „- Tot ce are legatura cu poporul tau este extrem de serios”. Lui Dumnezeu: « Indata ce voi inchide ochii, lasa-l pe Mihai sa vada cu ochii mei ! »

Oamenilor din Valea Jiului?

- Pentru oamenii puternici, cei care au rezistat acestor ani, nu am cuvinte destul de convingatoare. Ii respect pentru tot ce au indurat. Cred intr-o revenire la normalitate. Poate ar trebui sa spere o lume mai buna pentru ei si pentru copiii lor.

*Muntele MEBO este muntele pe care a urcat Moise cand a murit

CORNEL POENAR / Omul si scriitorul Paulina Popa

CRED IN VIITORUL CARTII

 

Cornel  Poenar: De ce si librarie, dupa ce ani buni ati oferit cititorului cartile editurii EMIA?

Paulina Popa: Daca in urma cu zece ani priveam cu scepticism salvarea noastra spirituala prin cultura, astazi sunt convinsa ca numai cultura este cea care ne mai tine departe de mlastina sociala, ca numai cultura mai poate sa preschimbe aceasta mlastina intr-un teren fertil. Dar pentru asta trebuie multa munca, multa energie si siguranta ca vom reusi. Si pentru a facilita accesul publicului la cultura, dar si la productia de carte a editurii proprii, am construit aceasta librarie. Asezata intr-o zona centrala, chiar daca pentru a o vizita este necesar sa ocolesti magazinul Eva, Libraria Emia este si va fi un adevarat centru cultural. Spun asta pentru ca in spatiul nou functioneaza: Editura, Libraria si Fundatia EMIA, iar manifestarile culturale organizate aici  sunt din ce in ce mai atractive, mai dense. Incepand cu prima saptamana a lunii februarie, saptamanal, publicul se va putea intalni cu mari personalitati ale culturii si stiintei, solicitandu-le autografe, purtand cu domniile lor discutii. Vor fi invitati scriitori din toata tara, solisti, artisti plastici, sportivi, oameni politici, jurnalisti, cei care prin faptele lor sporesc sperantele noastre intr-o lume mai buna.

Cornel Poenar: Cum veti impaca scriitorii cu politicienii?

Paulina Popa:  Politica, privita sub spectrul real, si nu sub fata deformata sub care suntem invatati, nu intra in contradictie cu scriitorul. Asta se intampla doar atunci cand fiecare uita ca toate drumurile ar trebui sa duca spre progresul natiunii si nu spre progresul partidului. Nu politica este rea. Razboiul pentru „ ciolan” este rau! Avem politicieni care sunt mari elite ale tarii, cum avem mari scriitori, implicati politic, fara ca asta sa le afecteze cumva opera. Eu nu apartin nici unei formatiuni politice. Partidul meu este POEZIA. Cu toate acestea admir politicienii care evita jocul coruptiei.

Cornel Poenar: Cum reusesti sa impaci  omul de afaceri, poetul si femeia Paulina Popa?

Paulina Popa: Ei bine, faptul ca starea de dialog nu poate fi comandata, ma obliga sa implic discursul liric, ceea ce va crea, pe ici, pe colo, mici confuzii. Tema propusa este destul de incitanta, daca ma gandesc ca de-a lungul celor cativa ani, de cand conduc o Editura, o Revista de Cultura,o Asociatie Culturala si acum o LIBRARIE, s-a intamplat de multe ori sa ma simt victima a prejudecatilor, ca femeie - manager, ca om de cultura  / poeta, care mai crede ca poezia v-a salva lumea. Doresc sa ramanem putin in aceasta zona a inceputului, cel putin pentru a oferi o perspectiva pentru intreprinderile viitoare.  

Totul a inceput cu poezia luata ca esenta a rostirii, riguros distilata, atat cat suporta cuvantul. Asta atunci cand versurile mele au inceput a fi citite cu interes, cand o parte a criticii , favorabila, descoperea fata reala iar o alta se oprea la eticheta: feminin. Nu-mi displace a fi femeie, ba chiar binecuvantez clipa care a hotarat asta, cred in puterea nelimitata a femeii care stie sa aleaga culoarea potrivita din ochiul intamplarii schimband lumea intr-o singura zi. Cu toate acestea, “bunii mei prieteni” s-au grabit sa adauge , din cand in cand, cate un “feminin” intreprinderilor mele. Atunci am inceput sa ma obisnuiesc cu aceste rautati si am trecut la sentimente mai omenesti ( mila) vizavi de acei “prieteni”.

Nu inconstienta ci mult curaj, mult mai multa ratiune si neintrerupta munca, informatie si putine ore de somn, asta este cheia. Uneori, de ce nu, putina nebunie, atat cat sa coloreze ceata zilnica despre care nu vreau sa vorbesc.

            Vreau sa cred ca sunt o luptatoare care percepe extrasenzorial ritmul din ce in ce mai alert al luptei, si care fara acel ritm ar muri.

            Vreau sa cred ca sunt o fericita careia i s-a permis sa traiasca in acest inceput de mileniu, unde intr-o fractiune de neatentie am putea fi striviti de tehnologie. Ma preocupa mesajul pe care doresc sa-l transmit generatiilor viitoare prin cartile pe care le scriu dar si prin cartile pe care le editez, mizand pe valoarea morala.

            Cat priveste femeia - editor, vreau sa cred ca nimeni nu va pune pe o balanta genul / sexul caruia ii apartin, ci gesturile mele morale, cuvintele cu greutatea lor.

            C. P. : De ce editura, cultura, carte si nu altceva?

           P.P.: Angajarea mea intr-un asemenea demers a fost determinata de imprejurari legate de poezie. Se intampla sa mostenesc de la mama mea pasiunea pentru desen si asta a contribuit la reusita primelor mele carti pentru copii unde versul se continua fericit cu desenul, carti ale caror versuri au ajuns in manualele scolare omologate de Ministerul Invatamantului. Pasionata de cartea obiect, doresc sa ofer cititorului ceea ce mi-ar placea sa-mi ofere mie altul. Altceva nu cred ca mi-am dorit vreodata sa fac, poate pictura. Si cum reusita se asigura facand ceea ce-ti place, mi-am ales cultura, chiar daca o eventuala afacere cu alcool si tigari ar aduce mai mult profit.

C.P.: Cateva cuvinte despre carti.  Cum a primit familia ta ruperea de practic?

            P.P.: Provocarea la o disectie a poemului, obliga.

            Poezia este intimitatea mea de fiecare zi  - de aici cartile mele de poeme. O carenta a noastra ( a mea, cel putin) este aceea ca nu stim sa vorbim in public despre cartile proprii. Le-am lasat in lume si am transmis celorlalti responsabilitatea aprecierii. Cat despre tot ceea ce se afla in ele, pot spune ca a fost filtrat printr-o tensiune a cautarii, a contrariilor care a sudat osia poemului.

            Sunt nascuta in anul sarpelui, asta ma supune unor supratensiuni cu trimitere spre transcendent. Provin dintr-o familie cu traditii crestine si imi continuu viata in acelasi fel, ceea ce, cu sau fara voia mea, se simte ca o lumina in scrierile mele. Nu am simtit o rupere de familie cand am inceput acest demers cultural, sunt sprijinita de familie, toate acestea cu multe sacrificii. Personal cred ca sunt departe vremurile in care femeia spala picioarele barbatului, numai pentru ca ea era femeie iar el barbat. Supunand relatiile dintr-o familie luminii ratiunii, cred ca principiul de baza este – respecta pentru a fi respectat.

            Cat despre supravietuire, trebuie precizat ca, in ciuda lamentatiilor care ne asfixiaza auzul, si stim ca revoltele si nemultumirile nu au lipsit de-a lungul istoriei, eu sunt fiinta solara care aspira spre principialitate si lumina, spre mai bine, fortand, atat cat permite bunul simt, mana destinului. Pentru a ma descoperi nu trebuie decat sa lecturati cele zece volume de poeme ale mele, alaturi de cele peste douazeci de carti pentru copii. Ele ma definesc cel mai bine.

C.P.: Ce crezi ca ar trebui facut pentru a smulge tinerii din fata televizoarelor si ai duce in fata unei carti? Ce, autoritatile?

P.P.: Dupa cele peste doua sute de titluri aparute la Editura EMIA, pe parcursul celor sapte de existenta, cred cu tarie in viitorul cartii. Ca va fi pe suport magnetic, ca va fi pe suport de hartie. . . Cred ca vor mai trece multi ani( generatii) pana cand bibliotecile noastre vor fi inlocuite cu internetul. Asta nu inseamna ca nu acord un credit spectacolului ametitor al informatizarii. Acord un credit mare tinerei generatii. Colectivul pe care il conduc are media de varsta de douazeci si doi de ani. Sunt pasionati de lectura, de munca lor. Ii vad cum privesc cu admiratie fiecare carte din editura ori din librarie, se bucura la fiecare reusita editoriala, se intristeaza atunci cand ceva nu reuseste.

Vizavi de obligatiile morale imense ale autoritatilor s-ar putea discuta mult. O mai mare atentie la produsul cultural pe care il oferim tinerilor, o mai atenta selectie a prioritatilor. Personal cred ca mult mai importanta ar fi o investitie intr-un proiect cultural bine structurat pe principii sanatoase, decat aducerea in oras,  pe banii contribuabililor, a unor cantareti de manele, cantece vulgare si alte produse subculturale, ce ar putea sa aiba o urmare nefasta asupra tinerilor. Citesc zilnic, in presa din tara si in cea locala; ascult zilnic cum autoritatile - platite din banii nostri, - pentru a ne face viata mai buna, ( pentru a ne transforma in turma), se afiseaza sprijinind manifestari care nu prea au nimic in comun cu tinuta elevata a culturii. Uneori, distinsii domni reduc cultura la folclor. Nu este in asentimentul meu imaginea unei tari de ciobani promovata cu inconstienta peste hotare. Romania inseamna si altceva: Eminescu, Enescu, Brancusi, Eliade, Cioran, Paleologu, Balota, si foarte multi altii. Hunedoara poate sa insemne: Decebal, Avram Iancu, Iancu de Hunedoara, Matei Corvin, Aurel Vlaicu, Radu Moga, Sabin Dragoi, Ovid Densusianu, I. D. Sarbu, Mircea Santimbreanu si lista ar putea continua.

Hotarat lucru, autoritatile detin puterea de a crea fantasme, de a crea Feti-Frumosi ori monstri, de aceea cred ca proba integrarii intr-un mediu etic ar putea fi intentia lor constructiva probata de fapte.

Cum altfel, decat cu propria noastra Cosanzeana si cu propriul nostru Fat-Frumos am putea fi parte integranta a unei Europe unite?  

C.P.: Cateva cuvinte despre manifestarile culturale de talie internationala pe care le organizezi, ori la care participi.

P.P. Adevarul este ca organizarea Festivalului International de Poezie EMIA la Deva,  intr-un judet care era cunoscut in tara si peste hotare ca purtator al greutatilor sociale din Valea Jiului, vine (dinspre mine, cel putin) ca o energie totala, imposibil de stapanit, o energie focalizata pe ridicarea unei generatii noi implicata in actul cultural, ca protest vizavi de subcultura agresiva care prolifereaza in mod suspect. Intalnesc tineri care se implica major in actul creator si mi se pare impresionant modul lor de abordare a culturii.

Revenind la Festivalul International de Poezie EMIA de la Deva, doresc sa mentionez deschiderea pe care au avut-o oficialitatile locale la proiectul meu, implicarea in proiect. Se spune ca o batalie nu se da de unul singur si nici la vreme de noapte. Intalnirea cu unii oameni de inalta tinuta intelectuala a facut ca manifestarile organizate sa se transforme intr-un spectacol care ar putea schimba fata culturala a judetului Hunedoara.

Am participat la multe manifestari culturale. La Targurile de Carte, Editura Emia a obtinut numeroase premii. Nu-mi face o deosebita placere sa vorbesc despre premiile obtinute de cartile proprii, si asta pentru ca nu premiile si nici numarul cartilor  vor asigura viata vesnica, ci puterea cuvantului scris, taria lui, haina de aur pe care o imbraca, in functie de harul poetic daruit noua.

Recent am obtinut Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania, filiala Arad, pentru cartea Rochia Nesupunerii. Mult mai multa bucurie imi ofera insa, aparitia cartii Barbatii secolului, aparuta la editura Cartea Romaneasca, carte ce va fi lansata curand si la Deva.

O alta mare bucurie este participarea mea la Festivalul Poeziei Arabe care se va desfasura in luna martie in Tunisia.  Mult mai multa bucurie imi ofera prezenta alaturi de mine si de proiectele mele a unor adevarati prieteni, mari oameni ai neamului meu. Pana la urma, existenta acestor oameni ca o forta a unui zbor care zboara singur ar putea sa diminueze puterea oculta a mizeriei propulsand spre culmi imaculate o noua generatie.

C.P.: Daca s-a schimbat atitudinea poetilor fata de tine ca poeta dupa ce ai fondat o editura, ai obtinut Premiul Uniunii Scriitorilor si acum ai deschis o librarie?

P.P.: Daca este o diferenta intre atitudinea propriu-zisa a scriitorilor din jur si ochiul meu interior, atunci probabil ca multi m-ar vrea “trasa pe roata”. Ochiul meu, educat dupa legile lui interioare nu se opreste asupra acestor atitudini banale.

Analiza gesturilor compuse din detalii banale este pasionanta, ea arata, daca mai era cazul, ca traim.

De aceea reclam din partea cititorilor mei pareri argumentate de lumina din ochiul poetului.

MARINELA SERBAN / Interviu cu Paulina Popa

Marinela  Serban:  Draga doamna Paulina Popa, de ce continuam sa zburam – cum continuam sa zburam tine de modalitatea personala a fiecaruia – de ce continua poetul sa zboare, in conditiile in care aspiratiile omului recent, angrenat in fluxul lumii, sunt mai mult mercantile? Din ce este alcatuita firea poetului?

Paulina Popa:  - Judecata mea supra zborului tine de  descoperirea unei lumi inca din copilarie. Lume ce ocoleste deformarea vizibila a societatii romanesti in acei ani ai comunismului si acum ai nesfarsitei tranzitii. Daca societatea cultiva, cu ostentatie chiar, vulgul, materialul, mersul cu picioarele ingropate in pamant pana la glezne, lumea mea tine de zbor, celest, aura. Cred ca asta este lumea in care ar trebui sa urce uneori scriitorul, pentru ca, privita de acolo de sus lumea se vede asa cum este.

Este poetul un orgolios? Prin ce putem defini un poet?

P.P.: - Eu ma inscriu printre aceia care cred ca, la 15 ani de la prabusirea comunismului ,perioada in care ni se luase orice drept, orgoliile in lumea literelor ( si in intreaga societate) au atins un grad de exacerbare aproape incurabil. Orice artist, constient de valoarea sa are orgoliu. Cred ca a fi constient de valoarea ta, nu „ face gaura in cer”. Atunci cand acesta ajunge la vanitate, ,ingamfare, trufie, el devine o povara care impovareaza lumea. Un poet poate fi definit prin sinele sau purtat la vedere fara orgoliu. 

Credeti in prietenia oamenilor, doamna Paulina Popa? Sau preferati prietenia ingerului? Si pana la urma, ce simte ingerul - InGerul politic?

P.P.: - „Mai presus de toate de pe acest pamant,....,/ cred in Poemul meu... /El este painea mea cea de toate zilele/ ... / spre mantuirea sufletului meu.”

Este natura umana purtatoare de valori sau valoarea este un o…pedepsire?

P.P.: - Lumea este putatoare de valori, natura este, tot ceea ce ne inconjoara. Atunci cand simtim greul, arsura acestora, atunci se petrece implinirea, atunci posibilul devine.

Exista un inceput al sfarsitului in creatia unui autor, o secatuire, o scadenta finala?    Este vocatia poetului una a risipirii?

P.P.: - Nu cred ca este un asa zis inceput al sfarsitului, poate o limpezire, o mai buna triere a semintelor din cuvinte. Cat despre vocatia poetului, ea este a inmultirii, a adaugirii, a lucrului dus pana la o simplitate la care rareori ajungem.

„Pare ca cineva scrie cu mana mea/ condamnarea la poezie?”

P.P.: - Da. Cineva  scrie intotdeauna cu mana poetului.

Cineva, ( el, poemul, cel de sex  masculin, ) ne scrie, se scrijeleste corpul si ne incoroneaza ( cu coroana de spini ori de grau)

Reusim sa dam in viata mai mult decat primim?

P.P.: - Trebuie sa intelegem un lucru foarte clar, vorbim despre nevoia de a fi corecti fata de cei din jur si ignoram nevoia de a fi corecti fata de noi insine. Avem un sentiment de fiinte inutile intr-o viata i care am primit suficient pentru a darui intreit. Si cu toate acestea daruim mult prea putin pentru preaplinul oferit noua.

Criticul Romul Munteanu scrie in prefata volumului de versuri Ghilotina sinelui ca: Paulina Popa si-a situat in mod programatic creatia literara sub cupola credintei in Dumnezeu. Iar Dan Cristea  in Barbatii secolului sustine ca Paulina Popa scrie o poezie profund originala despre conditia femeii, despre frustrarile si implinirile acesteia care pana la urma, totusi, topeste tot ceea ce ar putea parea excesiv personal intr-un limbaj sacru si „multumind Domnului pentru toate”. Care este azi conditia femeii? Si va pun aceasta intrebare pentru ca sunteti poeta, mama, sotie, directoare a editurii proprii si, pe deasupra, organizatoarea – incepand cu anul 2000 -  Festivalului international de poezie Deva – EMIA.. Festival de poezie privat organizat, dupa cum stiu foarte bine, cu multa osteneala. Dar au fost si satisfactii, amintiri minunate, nu? Deci, conditia femeii?

P.P.: - Nu sunt adepta sintagmelor de felul acesta: „ conditia femeii”.  Fiecare traieste exact asa cum merita. Femeie ori barbat trebuie sa inteleaga un lucru foarte clar: fiecare este capabil sa-si construiasca propria conditie. Ar fi necesara o asa zisa „cheie” cu trei fete: credinta, rigoare, ratiune. 

O fraza din Octavian Paler: Vreau sa inteleg care e situatia inclestarii dintre Dumnezeu si fiara in mine. Ce sanse am sa raman mai departe om (Viata pe un peron). Exista o inclestare intre Dumnezeu si dumneavoastra? Exista o fiara in omul Paulina Popa? In om, in general?

P.P.: - „ In fiecare din noi exista-o lumina / Si-n toate luminile cate un orb...” spuneam in unul din poemele mele si cred ca aceasta inclestare despre care vorbesti nu este ceva strain de om atata vreme cat in noi stau ingemanate cele doua fiinte : - fiinta dumnezeiasca si fiinta omeneasca.  In ce priveste relatia mea cu Dmnezeu, eu sunt una dintre fiintele asupra careia sta ca un scut bratul LUI. In omul Paulina Popa exista un copil de lumina care nu poate fi stapanit in nazdravaniile sale luminoase. Cat despre vulgul, trivialul si mizeria din unii asa zisi oameni, cred ca asta tine de frustrari, neimpliniri, tare ale copilariei, educatie...

Tot Octavian Paler scrie: nu exista dreptati postume. Trebuie sa astepte artistul recunoasterea postuma? Sau exista astazi mult mai multe posibilitati de cunoastere si recunoastere a artistului? Vorbeati intr-o emisiune televizata despre managementul autorului. Ce inseamna acesta?

P.P.: - Cred in capacitatea manageriala a poetului ( vorbesc aici, si cred ca se intelege asta, numai despre poeti nu despre autorasi, etc) cel care stie sa scrie bine, sa-si construiasca adevarate carti, cel care, la fel de bine, ar putea sa conduca afaceri.  Nu stiu cum vine asta cu recunoasterea, cred ca... de la sine.

O evocare a regretatului Laurentiu Ulici, moderatorul  primei editii a festivalului?

P.P.: -Laurentiu Ulici a trecut prin Deva atat cat sa lase in urma un festival care, probabil, va tine cat voi fi vie ( chiar si dupa moarte).

Aduce tristetea fericire, poetului? NU INTELEG.

Exista aspectul „a fi provincial” in literatura? Stiu ca Paulina Popa nu se simte…”persecutata” existential de acest cliseu.

P.P.: - In literatura nu exista provincie.

O ultima intrebare: Nepamantenul v-a daruit o bagheta magica. Ce-i veti cere in continuare?

P.P.: - Un poem simplu, o rostire care ar putea muta muntii din loc.